Banner
Banner

  • Mărește dimensiunea fontului
  • Dimensiunea fontului normală
  • Micește dimensiunea fontului

in memoriam - ADRIAN PINTEA

Email Imprimare PDF
ADRIAN PINTEA - „Sunt adeptul imbatranirii demne, frumoase, pe cat se poate mai plina de energie"

- Prima intrebare incepe, de fapt, cu o lamentatie: ne e foarte dor de dvs., d-le Pintea! Ce mai faceti? Unde puteti fi vazut?

- Fac bine, in sensul ca ma aflu intr-o perioada fasta. Desi asta nu inseamna ca joc cinci roluri in film si alte cinci in teatru in acelasi timp. Dimpotriva! Invitatii de a lua parte, activ, la transformarea peisajului din ce in ce mai tulburat al cinematografiei romanesti nu prea am. Probabil ca-mi lipsesc doua calitati de baza. Prima ar fi ca nu pot sa port pantaloni „ca dupa blocuri” si ca nici nu ma pot tunde „ca dupa blocuri”, deci nu sunt reprezentativ pentru un larg segment de populatie. A doua calitate lipsa este aceea ca nu sunt vedeta de televiziune. Ceea ce nu inseamna ca tanjesc dupa acest statut. Eu ma simt foarte bine in ceea ce fac pe cont propriu. Imi joc, in continuare, Becket-ul la Teatrul Bulandra. Sunt atasat de acest spectacol, nu numai din perspectiva regizorului si a actorului, ci si din aceea a unui personaj incapatanat. Fiindca eu inca mai cred in valabilitatea valorilor cu care se opereaza la nivel moral in acest spectacol: cavalerismul, onoarea, onestitatea, iubirea, credinta in Dumnezeu...

Tot in planul initiativei particulare se inscrie si un alt spectacol, pe care l-am regizat si la care am lucrat tot impreuna cu Marius Chivu: Repetitie cu Barrymore, dupa textul lui William Luce si care se joaca la Clubul „Prometheus”. Dorim sa reluam si seria turneelor prin centrele universitare, dar e destul de greu de organizat o astfel de „caravana” artistica. Spectacolul acesta mi-a adus, la randul lui, mari bucurii: m-a ajutat sa-mi demontez imaginea de artist mult prea serios, mult prea hamletian, mult prea demonic. La Barrymore se rade cu pofta fara margini. Pana si pe scena. Noi, actorii, radem impreuna cu publicul, fara nici o jena, ne lasam antrenati de umorul acestei comedii spumoase, asezonate cu o foarte placuta muzica - blues, balade englezesti -, interpretata de un bun prieten de-al nostru, Peter Sarosi, un excelent muzician. In rest, astept ofertele... Un zvon imi spune ca din toamna mi se pregateste o surpriza foarte placuta: in sfarsit, o propunere serioasa in teatru! Insa despre asta n-as vrea sa vorbesc acum. In momentul in care voi fi sigur, promit ca „Formula AS” va fi prima care va afla toate detaliile! Cea mai recenta bucurie, tot din sfera teatrului, o reprezinta premiera cu spectacolul Badaranii, de la Studioul „Cassandra”, spectacol realizat de seria mea de studenti din anul IV. Produsul final e extrem de colorat, de viu, de energetic, cu o abordare a textului poate surprinzatoare - dupa cum mi-au marturisit chiar unii dintre colegii mei -, dar care a generat un succes imens. Ma bucur ca in acest fel le-am putut incununa ultimul an de facultate, ca le-am putut construi o amintire finala, desfasurata in conditii perfect protejate. Cred ca aveau dreptul la asa ceva. Ce se va intampla cu ei de acum incolo ne ingrijoreaza si pe mine, si pe ei, in egala masura. Tot ce-mi ramane de facut este sa le doresc tot binele si sa ma straduiesc sa-i ajut, dupa puteri, asa cum am facut, de-a lungul timpului, si cu alti absolventi.
In cadrul colaborarilor cinematografiei mondiale cu fortele similare romanesti s-a mai intamplat un lucru placut mie: am fost solicitat sa joc rolul regelui Darius - care a presupus cantitati impresionante de produse de machiaj, plus aplicari repetate de barba - dintr-un film care se numeste Final Countdown si care este produs de ZDF si Parafilm Romania. Un prilej de amuzament imens, la filmari, impreuna cu Claudiu Bleont, Silviu Biris si Andra Negulescu.
Tot la capitolul bucurii pot include si vestea ca am fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural, in grad de Comandor. Am fost onorat, tocmai pentru ca in afara Virtutii Militare, acesta este singurul tip de decoratie in care cred. Doar ca nu inteleg de ce am aflat printr-un telefon si am fost silit sa fac excursii prin Bucuresti, ca sa gasesc numarul din Monitorul Oficial prin care se acredita acest gest. Cam acesta ar fi peisajul meu cotidian... E adevarat ca belelele curg, dar ma aflu acum intr-o pozitie care imi inlesneste gestul de a le trece cu vederea. Sunt mai optimist decat eram la intalnirea noastra precedenta... La sfarsitul anului voi implini 50 de ani si, conform starii actuale de spirit, rezulta ca peste 10 ani voi fi mai tanar decat sunt acum (rade cu pofta). Pana atunci insa, imi doresc sa devin tatic si sa pot, prin munca cinstita, rabdare si un pic de noroc, sa construiesc o casa pentru copilul care se va naste si care nu vreau sub nici o forma sa creasca in civilizatia „din” sau „de dupa blocuri”. Vreau o casa normala, decenta si un petic de curte, pe unde sa mai alerge si Haiduc, lupul meu de opt luni.
- Nu pot trece mai departe fara a va ruga sa elucidam misterul disparitiei dvs. din sfera televiziunii...
- Cu televiziunea sunt in relatii mai speciale. Am avut onoarea de a modera o emisiune culturala, „Arena Artelor”, care a disparut la un moment dat, pentru ca nu stiu cui nu i-a placut, pentru ca asemanarile cu emisiunea Big Brother erau inexistente si atunci trebuia sa recunosti dreptul si intaietatea celui mai interesant... Am facut apoi o alta emisiune, „Zodia Kitsch”, a carei tinta era, evident, depistarea kitschului in toate ipostazele si domeniile. Lucrurile au mers relativ bine, pana intr-un alt moment, cand conducerea de atunci a departamentului cultural m-a tratat ca pe un angajat intr-o intreprindere comunista, care nu a participat la o sedinta de partid. E adevarat: nu participasem la o sedinta cu cablistii. Pentru ca nu vazusem sensul. Si nu-l vad nici acum. Ca „pedeapsa”, onorariul mi-a fost redus la mai putin de jumatate si atunci am parasit postul. Emisiunea a fost preluata, in acelasi format, cu Marius Bodochi ca moderator. Ceea ce nu mi-l face pe Marius mai putin prieten, in schimb, pe alte personaje implicate in aceasta poveste le scoate definitiv din categoria prietenilor.
- Pentru ca tot am vorbit despre studentii dvs. si ingrijorarea privind drumul lor de dupa absolvire: credeti ca mai exista public pentru teatru, in general, si pentru tinerii actori, in particular?
- Ingrijorarea despre care am pomenit mai devreme e reala: sunt foarte multi actori care absolva foarte multe facultati de teatru, promotiile sunt numeroase, locuri de munca asigurate nu mai exista, cum era pe vremuri... Si e firesc: traim intr-un alt fel de economie. Totusi, e trist, pentru ca majoritatea lor vor esua in rolul de prezentatori de teleshopping sau vor fi nevoiti sa faca niste compromisuri gigantice, sa uite ce au invatat in scoala, pentru a-si face loc in asa-zisele sitcomuri, pentru a-si asigura, in ultima instanta, traiul. Public, insa, exista. Cu siguranta! Magia tampeasca a televizorului incepe sa se erodeze si oamenii se reintorc in salile de teatru. Din fericire!

„Am invatat sa pun ghilimele la cuvantul „boema”„


- Mi-ati povestit, mai devreme, avatarurile prin care ati trecut pentru a ajunge sa semanati, fizic, cu regele Darius. De aici se naste o noua intrebare: exista si la actorii barbati preocuparea pentru aspectul fizic, teama de transformarile inerente inaintarii in varsta?
- Fara discutie, armonia interioara prevaleaza. Obsesia ridurilor cred ca e o preocupare care trebuie sa ramana feminina, pentru ca un barbat fara riduri, la o anumita varsta, e un martian, un caz straniu. In general, actorii care imbatranesc, capatand o competenta si de viata, dar si profesionala din ce in ce mai mare, transforma acest fenomen firesc in ceva frumos. Agatarea de imaginea din tinerete e o naivitate, o prostie. Pentru ca fata unui actor este mult mai interesanta in perioada de maturitate decat in aceea de superbie imberba. La 20-25 de ani se pot simti trasaturile unei viitoare personalitati, dar in nici un caz chipul nu e reprezentativ pentru un actor care face din aceasta meserie o viata. Eu, de exemplu, nu ma uit cu incantare la filmele facute cand eram foarte tanar. In afara de Iancu Jianu, in care imi place postura si admir caii. Nu regret deloc imaginea aceea. Mi se pare mult mai important faptul ca am ajuns sa fac Hamlet la varsta potrivita si astept sa traiesc in continuare frumos, asa cum traiesc acum alaturi de Lavinia. Tot acest frumos, acest echilibru si aceasta armonie sper ca reusesc sa arate pe chipul meu nu decrepitudine, ci doar cuviincioasa imbatranire, strict necesara, de care nu scapa nimeni si care nici nu e cel mai rau lucru din lume. E esential ce porti inauntru, ce echilibru interior ai si ce valori alegi din lumea asta ca sa-ti devina proprii. Lucrurile astea se citesc pe chip. Numai cei intunecati in interior au o aparitie neplacuta. Buhaielile, stingerea focului din priviri se intampla numai oamenilor care nu le-au avut niciodata pe de-a-ntregul sau care le-au mimat. Toate astea se verifica la maturitate. In perioada asta de gratie in care traiesc acum sunt adeptul imbatranirii demne si frumoase si, pe cat se poate, mai plina de energie.
- Starea aceasta de gratie are cumva legatura si cu instalarea acestei primaveri glorioase?
- Am asteptat mult primavara asta, mai ales pentru ca de iarna nu am putut sa profit asa cum as fi vrut: n-am mers in munti, n-am calarit prin zapada... Am avut foarte mult de lucru. Iar iarna in Bucuresti e ceva trist. Bucurestiul e frumos primavara, in zile din acestea, cu flori in copaci, cu parfum imbatator in aer si cu bondari pudrati cu viata. Abia astept sa-mi iau sotia si cainele si s-o pornim prin paduri. Avem mare nevoie de o perioada de respiro. Ca orice cuplu de adolescenti, asteptam vacanta cu infrigurare (rade).
- Va mai amintiti de primaverile copilariei ardelenesti?
- Da, au fost dramatice. Pentru ca faceam din viata un exercitiu poetic si ieseau cele mai proaste poezii posibile. Faceam un fel de literatura ca domnul Jourdain, visam enorm - ceea ce mi-a cauzat ulterior -, dar n-as da primaverile acelea pentru nimic in lume. Erau stari de profunda melancolie si de splendida poezie. Primaverile mele ardelenesti au fost pline de prieteni, persoane extraordinar de inteligente - oameni, in general, mai in varsta decat mine -, de la care am invatat enorm, care mi-au dat cartile cele mai importante din viata mea, care mi-au vorbit despre fata lumii asteia, cu o incredere si cu o deschidere pe care nu cred ca le-am mai intalnit de atunci. Oradea era, in vremea aceea, plina de artisti: pictori, actori, muzicieni... Mintea imi e acum invadata de chipuri: Francois Pamfil, fratii Chelu - care cantau Beatles ca niste profesionisti -, multi actori care nu mai sunt si la care ma gandesc atunci cand intru in biserica, si mama... al carei farmec mi-e imposibil sa-l descriu. Pe atunci, mama era nepermis de tanara, de luminoasa, de calda, era o prietena putintel mai in varsta decat mine. Asta inseamna, pentru mine, primavara ardeleneasca.
- Va simtiti implinit?
- Da, ma simt implinit: ca viata personala si ca profesionist. Adica am senzatia ca am ajuns la o oarecare maturitate, ca de acum incolo pot construi mai bine si mai constient, ca stiu unde sa caut, profesional vorbind. Si, cel mai important, sufletul meu e rotund, e un intreg, e implinit de tipul de armonie de care a avut intotdeauna nevoie, numai ca eu n-am stiut. Intalnirea cu Lavinia m-a salvat din prea multe cochetarii cu facilul, cu boema. Experiente care sunt necesare si isi au locul si rostul lor. Dar la maturitate am ajuns sa inteleg ca in boema se ascunde una dintre cele mai mari si mai perfide capcane posibile. Am invatat sa pun ghilimele la cuvantul „boema”. Boema nu e altceva decat un reflex egoist de a-ti satisface placerea singuratatii. Dar a alege sa traiesti singur mie mi se pare un pacat. Nu cred ca omul e facut pentru solitudine perpetua.
- Nostalgii exista in repertoriul sufletului dvs.?
- Nu, eu admir, respect si cred in ritualul vikingilor care-si dadeau foc la corabii cand ajungeau pe un pamant nou cucerit. Ca sa-si poata face treaba bine la noua „adresa” erau nevoiti sa renunte la bantuitul bezmetic pe mari. La fel si eu: nu privesc niciodata inapoi.
- In afara copilului deja planificat si a casei deja proiectate, va mai doriti ceva?
- Da. Sa invat sa scriu teatru si scenarii de film. Cred ca e mare nevoie de astfel de oameni. Exista foarte mult teatru nou, care se scrie acum, dar care, in opinia mea, reprezinta doar o respectabila si buna intentie. Priceperea e insa mai putin prezenta pe parcursul acestui proces. Profesionalismul trebuie sa fie inoculat si in acest domeniu. Scriitorii de teatru valorosi si scenaristii reali sunt atatia incat iti ajung degetele mainii ca sa-i numeri. Aici mi-ar placea sa-mi gasesc locul. As vrea sa invat, cu toata onestitatea, cum se scrie teatru valabil si cum se duce la bun - si subliniez bun - sfarsit un scenariu.

sursa: Formula As

despre Adrian Pintea: http://www.bulandra.ro/ro/biografii/adrian_pintea.htm
siteul lui http://www.angelfire.com/art3/adrian-pintea/
un blog reusit : http://somnoros.stealthsettings.com/
 
        
Banner
Ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31


Curs Valutar
RON - EUR 4.6830
RON - TRY 0.7588

Utilizatori

We have 142 guests and 0 members online