Trăiesc în Belgia de vreo doisprezece ani. Dacă vă aşteptaţi să vă spun că aici se trăieşte ca-n sânul lui Dumnezeu, vă înşelaţi. Munceşti pe brânci ca să ajungi cel puțin de unde ai plecat, să câştigi încrederea şi respectul vecinilor, colegilor, cetațenilor ţării de adopţie. O succesiune de căderi și ridicări, unele mai dureroase, mai intense şi mai marcante decât altele. Dar ce să mai lungesc vorba: ce nu ne omoară, ne întărește şi abia după toate astea mai poţi vorbi şi despre confort.

Trăiesc într-un oraş de provincie, printre flamanzi. Mă plâng uneori de lipsa lor de căldura, de zgârcenia de vorbe. Nu evit însă niciodată să vorbesc despre faptul că sunt, în mare parte, un popor democratic: sunt deschişi străinilor, competenţelor lor – că vin ei din India, Canada sau România. Asta în general, nu vorbesc aici de excepţii.

Sunt profesoară. Predau limba româna străinilor – până acum flamanzi get-beget – într-un centru de limbi moderne afiliat Universităţii KU Leuven (Universitatea Catolică din Leuven). KU Leuven este cea mai veche şi mai faimoasă universitate din Ţările de Jos, cu începuturi prin evul mediu (1425) şi mândria belgienilor. Când am fost angajată îmi priveam numele cu mândrie la rubrica „who-is-who”. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că mai sunt români care lucrează la KU Leuven, în cercetare. Asta da mândrie !

Nu vă pot povesti cu câtă emoţie am trecut prima dată pragul amfiteatrului unde trebuia să-mi ţin cursul şi unde, cu câteva minute înainte, studenţii de la facultatea de ştiinţe pedagogice nu încetau să pună întrebări profesorului. Au întârziat vreo două minute şi m-am simtit niţel jenată de scuzele excesiv de politicoase ale unui ditamai profesorul universitar. L-am privit probabil cu mirare şi o oarecare sfială; altfel nu-mi pot explica cum de bărbatul din faţa mea, emanând parfum de ştiinţă, mă trata atât de prietenos. Deh, mi-am zis, ‘ţi-a remarcat stângăcia de începător’.

Acum, după vreo doi ani, lucrurile s-au mai schimbat puţintel. Vorbind despre meserii, am amuţit pentru câteva secunde bune, când unul dintre studenţi mi-a spus ca este profesor de lingvistică comparată, la catedra de limbi romanice a KU Leuven. S-a produs un gol în mintea mea şi, dacă nu era să trebuiască să-l ascult pe următorul cursant, aş fi privit încă galeş şi neputincios la cel care făcea eforturi să-mi explice că « profesia mea este profesor de ăăă… dau lecţie … ăăă… mai multe limbi ca româna, franceza, spaniola… ăăă… muncesc cu studenţi…ăăă… la universitatea din Leuven ». Era numai al treilea curs de română şi studentul meu, care vorbeşte toate limbile romanice în afară de română, explica – în româneşte ! Na, mi-am zis, a ajuns oul să înveţe găina. Hmm… asta da provocare!

La fiecare curs mă duceam cu sentimentul că în fiecare clipă mă pot prăbuşi interior, nu-mi găseam cuvintele, uneori evitam să-l numesc pe studentul X să răspundă. Domnul profesor universitar de la catedra de limbi romanice nu era însă de ieri, de azi. Omul a simţit stinghereala mea. Nu numai că era cel mai politicos, cel mai silitor (fără a mai vorbi de progresele uimitoare pe care le făcea de la un curs la altul), cel mai punctual cursant al meu, ci ştia să-mi aprecieze eforturile pe care le făceam pentru a-mi mulţumi studenţii. În timpul pauzelor îmi vorbea despre diferitele experienţe şi contacte pe care le-a avut cu România. Soţia sa, de altfel o bună colegă de-a mea, nu este belgiancă, este şi ea straină. Aveam subiecte comune de discuţie şi astfel am depăşit stresul acela care nu mă lăsa. Atmosfera cursului era destinsă, pauzele relaxante. Mai greu a fost cu examenele orale: nu e uşor să fii examinatorul unui profesor universitar de lingvistică comparată ! Dar am trecut şi peste asta tot cu ajutorul domnului profesor: cu aceeaşi politeţe elegantă răspundea la toate întrebările, fără să facă o singură dată caz, prin gesturi sau vorbe, de poziţia sa. Ce uşurată am respirat după primul examen oral !

A trecut astfel un an : cursuri, examene, petreceri în clasă cu studenţii, ieşiri. Sfârşit de an academic şi din nou o surpriză plăcută. Există aici obiceiul ca la sfârşit de an profesorii să meargă cu studenţii la restaurant, moment în care li se mulţumeşte şi li se oferă o atenţie: o carte, un buchet de flori, o ciocolată – simbol de apreciere şi multumire. Ajunsă acasă am găsit o felicitare cu o caligrafie impecabilă:

”Stimată Doamnă Profesor,

Mulțumim pentru cursul de limba română care era foarte interesant și mulțumim pentru răbdarea dumneavoastră !”

Studentul meu de excepţie nu s-a dezis nici de această dată. Domnule Profesor, mărinimia dumneavoastră, OMUL care sunteţi, mi-a dat curaj să fiu eu însămi și astfel, da, am reuşit să fiu o profesoară bună ! Eu vă mulţumesc !

Câţi dintre noi ne recunoaştem în portretul profesorului? Mai toţi folosim expresia « cei şapte ani de-acasă ». Da, şapte, dar la cei şapte ar mai trebui adăugat un curs permanent de bunăcuviinţă şi cumsecădenie. Să învăţăm din fiecare experienţă a nu ne uita mereu în sus, ci, în egală masură, şi în jos. Pentru că altfel putem oare să-i înţelegem pe cei din jurul nostru? Şi înţelegându-i, putem oare să ne înţelegem pe noi înşine ? Şi înţelegându-ne propriile griji şi frustrări putem să fim OAMENI ? Putem oare înţelege că din OMENIE se nasc gesturi care pentru unii sunt vitale?

Îmi aduc aminte de o scenă în care un politician român, cu doctorat pe deasupra, se adresa unui subaltern nou numit în funcţie, în faţa unei întregi echipe de filmări a unui jurnalist străin: ”Ei, gata acum. Ai făcut şi PR, de-acum hai, la treabă! Trebuie să mai şi muncim!” şi a făcut din ochi şmechereşte… Sau de un alt profesor universitar pe care nu-l prea înţeleg când își califica studenţii ”de la slabi, la foarte slabi și neserioşi”. Mda… Păi de ce nu? Numai că demnitarul, doctorul, profesorul, părintele… uită că el este modelul şi că de la el se aşteaptă. Numai oamenii creează oamenii! Și ce-ar fi fost oare istoria omenirii fără oameni care cred în alţi oameni şi le întind acestora mâna când au cea mai mare nevoie de ajutor?

Nicoleta Beraru

Articol preluat cu acordul autoarei de pe site-ul SERENITI