Azi intră practic în acţiune Tratatul de la Lisabona, noul act constituţional al Uniunii Europene. Sincer vorbind, Uniunea nu este în sărbătoare, deşi nu este vorba de doar un nou an, ci şi de trecerea într-un alt deceniu al acestui secol. De ce? Nu o dată s-a scris despre dificultăţile deloc uşor de depăşit în obţinerea ratificării Tratatului de la Lisabona de către toate cele 27 state membre ale UE.
De-a lungul celor zece ani de la declanşarea durerosului şantier instituţional european, tratatul în forma sa iniţială - ne amintim - a fost respins de electoratele francez şi olandez. Au urmat disputele, tergiversările polonezilor, ale irlandezilor, apoi ale cehilor. În fine, procesul ratificării tratatului s-a încheiat înainte de finele anului 2009 într-o manieră caracterizată de comentatorii presei europene drept "haotică". Când, în sfârşit, se conturase convingerea că Europa dispune, graţie tratatului, de instrumentele adecvate pentru a avea un cuvânt greu de spus în chestiunile mondiale, se produce prima lovitură: Copenhaga. La un astfel de eveniment considerat summit-ul secolului, Uniunea Europeană constată că poate fi marginalizată chiar într-un domeniu în care îşi anunţase rolul de "leadership".
 
Uniunea nu a fost capabilă să se impună în faţa "greilor" lumii - SUA şi China -, nu a putut să-i convingă să urmeze exemplul europenilor care, chiar dacă erau divizaţi în nuanţe ale poziţiilor lor, erau uniţi prin dorinţa de a determina reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră pentru a limita astfel încălzirea climei planetei la 2 grade Celsius. Marginalizarea suferită la Copenhaga, remarcă ziariştii de la "Le Monde", este un semnal edificator, un avertisment că ceea ce s-a petrecut la summit-ul din capitala olandeză nu se limitează strict la chestiunile privind schimbările de climă pe planetă, ci la modul mai general în care UE este încă privită în dezbaterea marilor probleme ale planetei. Iar acest semnal vine într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit: tocmai când Uniunea se pregăteşte să pună în funcţiune noile instituţii europene concepute la Lisabona. N
 
oul preşedinte permanent (pentru doi ani şi jumătate) al UE, belgianul Herman Van Rompuy, îşi începe azi, în mod concret, activitatea în noua sa calitate. Aşa cum prevede documentul de la Lisabona, el are misiunea de a coordona activităţile şefilor de stat şi Guvern ai celor 27 membri ai Uniunii, cu obiectivul declarat încă din 1 decembrie 2009, la intrarea formală în vigoare a tratatului, de a da un impuls construirii acelei voci politice unice europene în faţa provocărilor grave la nivel mondial. Deşi în presa europeană din ultimele zile au răzbit informaţii despre unele dificultăţi apărute din cauza neclarităţilor referitoare la competenţelor membrilor conducerii UE, pare a fi de necontestat faptul că Van Rompuy va fi interlocutorul de neevitat al lui  José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene (forul executiv al UE), a cărui echipă urmează a fi confirmată de Parlamentul European la finele lunii ianuarie. În plan internaţional, Van Rompuy va fi secondat de titulara noului post creat la Lisabona, cel de Înalt Reprezentant pentru Afacerile Externe şi de Securitate, dna. Catherine Ashton (laburista britanică). Unele suprapuneri, chiar controverse, susţin corespondenţii de presă de la Bruxelles, ar putea să apară în legătură cu atribuţiile preşedinţiei semestriale a UE, instituţie criticată de unii europarlamentari, în primul rând de către cel al Verzilor.
 
Din 1 ianuarie a.c., preşedinţia semestrială a UE este preluată de Spania. De la început, ea şi-a obţinut o serie de derogări speciale ce-i conferă competenţe ce depăşesc prevederile Tratatului de la Lisabona referitoare la preşedinţiile semestriale. Cum ele se referă la reprezentarea în plan internaţional, sunt de aşteptat suprapuneri de activităţi, cu reacţiile negative de rigoare. În plus, se creează un precedent nedorit de cei ce au conceput tratatul. Ceea ce însă s-a stabilit la Lisabona - detaliile urmând abia de acum încolo a fi elucidate - este asigurarea conducerii UE de către trioul Van Rompuy-Catherine Ashton şi José Manuel Barroso. Acest trio va trebui să demonstreze cetăţenilor UE că, deşi necunoscuţi prin concludente performanţe europene sau internaţionale, pot conduce cu competenţă Uniunea celor 27 în aşa fel încât să poată face auzită vocea europeană în chestiunile lumii, să poată răspunde la telefonul despre care Henry Kissinger afirma, la vremea sa, că doreşte să-l afle.
 
O noutate importantă aduce Tratatul de la Lisabona:o creştere a rolului cetăţenilor europeni în domeniul legislativ (prin intermediul Parlamentului European), ei putând impune pe agenda sesiunii PE discutarea unei propuneri legislative semnată de cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii; creşterea, de asemenea, a competenţelor Parlamentului European, singura instituţie europeană aleasă prin votul direct al popoarelor celor 27 de ţări membre. El privează ţările membre de dreptul de a opune veto. Nimic, însă, nu se va putea decide, nimic nu va fi întreprins, inclusiv la nivelul lui Van Rompuy, fără voinţa capitalelor europene. Rămâne de văzut care capitale vor avea voce mai puternică, mai influentă. Van Rompuy, sublinia un editorial al cotidianului "Le Monde", " nu va fi un preşedinte al Consiliului European puternic decât dacă şefii de stat şi de Guvern reuşesc să acţioneze împreună". Or, în acest moment în care criza economică pune serios la încercare solidaritatea europeană - dată fiind diversitatea de interese naţionale - nu sunt excluse, în 2010, surprize cu efecte deloc îmbucurătoare pentru influenţa UE în plan mondial, dar şi pentru viaţa cetăţenilor ei. Să fim totuşi plini de speranţe şi încrezători în cuvintele adresate cetăţenilor europeni cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou de către Jerzy Buzek, preşedintele Parlamentului European: "2009 a fost un an dificil pentru noi. Europa s-a confruntat din greu cu criza economică, fiecare dintre noi a căutat soluţii. Voi fi clar: aici, în Parlamentul European, în 2010, vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a fi siguri că nu vom mai fi afectaţi de criză... Şi putem face acest lucru deoarece dispunem de un nou instrument instituţional, Tratatul de la Lisabona, ce consolidează democraţia şi eficienţa în Uniunea Europeană".
 
Opinii - Maria Cora, corespondenţă din Strasbourg
 
curierulnational.ro