Autorităţile române nu s-au interesat niciodată de viaţa celor câtorva zeci de mii de copii înfiaţi de străini. După 20 de ani, nici ei nu mai sunt intresaţi de unde au plecat. Peste 16.000 de dosare de adopţii din perioada 1990-1997 vor fi deschise de Oficiul Român pentru Adopţii (ORA), pentru că, în prezent, datele despre cei plecaţi în străinătate sunt puţine, uneori chiar inexistente.

Pentru că solicitările celor înfiaţi de a-şi găsi părinţii biologici sunt din ce în ce mai multe, ORA vrea să întocmească o bază de date digitală. Până atunci, vrafurile de dosare stau undeva în arhivă.

Primii orfani înfiaţi imediat după Revoluţie trăiesc acum în Franţa. După zile petrecute la miliţie, repatrieri abuzive şi greva foamei a francezilor, 63 de copii au plecat, împreună cu noii lor părinţi, cu primul avion, în prima săptămână a lunii ianuarie. Nu mai aveau nimic de aşteptat. În Aeroportul Otopeni au găsit timp pentru câteva poze pentru reporterii francezi de la „Paris Match”, între două scutece schimbate şi încă o tură de plânsete.

După 20 de ani, le-am dat de urmă. Împliniţi profesional sau sentimental, ori rămaşi aceiaşi copii, nu mai aruncă niciun semn de întrebare trecutului. E ca şi cum România nici n-a existat vreodată pentru ei, decât într-un dosar de adopţie, pe care oricum nimănui nu-i vine niciodată să-l deschidă.

„Ne întrebam cum o vom «domestici»”

Roxana Chabin s-a născut parcă la 8 ani. A plecat din Romania cu ajutorul soţilor Chabin. Până atunci, parcă nici n-a trăit vreodată la casa de Copii numărul 5 din Bucureşti.

Tatăl ei adoptiv, Philippe Chabin, a vrut s-o ia definitiv de prima dată când a vizitat-o la orfelinat, împreună cu soţia lui Marie-Jo, în 1987: „Când am văzut-o, părea foarte fioroasă. Ne-am întrebat amândoi atunci cum o vom «domestici». Marie-Jo, soţia mea, i-a întins mâna. Roxana i-a prins-o. Ea singură”.

Aşa s-au îndrăgostit definitiv de un copil orfan. N-au putut s-o ia în Franţa, pentru că Ceauşescu refuza să le facă paşapoarte. S-au întors de 11 ori în România măcar s-o vadă şi să ştie că n-a luat-o nimeni de acolo, pentru că adopţiile naţionale erau prioritare.

În iunie 1989, Philippe a făcut pentru prima dată greva foamei, în aeroportul din Orly, s-o poată lua cu acte la ei acasă. Şi-n România, la începutul lui decembrie ’89, pe 9, a făcut acelaşi lucru, când a venit să sărbătorească cei 8 ani ai Roxanei.

„Greva era ultima mea carte”, povestea Phillipe. A fost luna în care li s-au clarificat toate nedumeririle şi în care s-a rezolvat adopţia.


1990. Roxana şi Philippe Chabin, la Aeroportul Otopeni, înainte de plecare
Foto: Paris Match



„Nu-mi amintesc decât războiul”

Tot ce-şi aduce aminte Roxana din România este „războiul”. Aşa a văzut ea Revoluţia din ’89. „Nu ne lăsau femeile de la orfelinat să ieşim. Spuneau că sunt bărbaţi pe acoperiş care or să ne facă rău”.

După un an, soţii Chabin i-au adus, tot din România, un frate Roxanei. Teodor avea 5 ani când tatăl său a sosit cu el la uşă. „Pentru el, adopţia a fost mai rapidă”, povesteşte Roxana.

Pentru ea, totul a decurs firesc de când a ajuns acolo: „Am uitat încă de atunci cuvintele pe care le ştiam în româneşte. Îmi amintesc că aici era foarte, foarte multă lume, cum nu văzusem niciodată. Eu nu ieşisem niciodată din casa de copii”.

În vara lui 1999, Roxana a venit să-şi cunoască părinţii naturali. Chiar dacă familia ei se temea să nu rămână în România, au ajutat-o să-i caute. Prin directoarea casei de copii, au găsit-o pe mama ei, într-un cartier mărginaş al Capitalei. „Mai bine nu veneam, deşi nu cred c-aş fi putut trăi fără să ştiu cine sunt”.

Roxana nu-şi aduce aminte cum o cheamă pe mama ei, iar pe tatăl său n-a apucat să-l cunoască. „Tot ce ştiu e că o bătea. Când am întrebat-o pe mama de ce m-a abandonat, n-a ştiu ce să-mi răspundă. Nici nu cred că ştie să scrie, pentru că în documente semnează cu o cruce”. Are şi fraţi în România, dar n-o mai interesează nimic.

Acum are 28 de ani. Locuieşte în oraşul Ponthierry şi lucrează ca brancardier pe o ambulanţă. E lesbiană şi nu vrea să vorbească despre asta. De doi ani s-a şi căsătorit civil cu Jennifer Fargier, femeia vieţii ei, care are 24 de ani.

S-au cunoscut prin nişte prieteni comuni şi au rămas împreună. Se alintă spunându-şi „bebe” sau „bebinou” şi cresc amândouă o pisică. La adopţia unui copil nu s-au gândit încă, dar, pentru moment, nici nu intră în discuţie.
 

2010. Roxana (stânga), alături de partenera ei, Jennifer


La mijlocul anului 1988, Ceauşescu intrezicea orice adopţie internaţională. „Copiii aceştia deveniseră nişte obiecte de şantaj între clanul Ceauşescu şi autorităţile franceze”, povesteşte Philippe Chabin. Pentru că nu obţinuse nişte avantaje aconomice cu Franţa, „clanul” închise povestea adopţiilor internaţionale.

Pe 21 decembrie, Chabin era la Ambasada Franţei, în ultima zi de grevă a foamei. Acolo l-a întâlnit pe Ilie Năstase, venit să se intereseze de un zbor la Paris. S-au întâlnit în avionul care plecase în Franţa, spre seară. Philippe Chabin a văzut „pe viu” începutul Revoluţiei la Bucureşti. A fost repatriat imediat, i s-a dat paşaportul în mână, iar la aeroport miliţia l-a sfătuit să nu se mai întoarcă.

Dar a făcut-o pentru Roxana: „Mi-ar fi plăcut să particip mai intens la acest eveniment, Revoluţia română, mai ales că lăsasem fata fără să ştiu că e totul în regulă”. În ianuarie 1990, noul guvern de la Bucureşti le făcuseră copiilor paşapoarte. Roxana avea să plece definitiv din România. 

Graba

Chabin îşi aminteşte că la aeroport, de atâta nerăbdare, Roxana începuse să-i târâie valiza, să ajungă mai repede la avion. „Zborul a fost excepţional. Avionul a fost o linie gratuită oferită de guvernul francez, special pentru a aduce copiii acolo. La Paris, ne aşteptau 70 de ziarişti. În primele minute de la aterizare, Roxana a apărut în direct la televiziunea naţională franceză, cântând « Frère Jacques »”, povesteşte Philippe.

Despre dorinţa fetei de a-şi vedea familia naturală, tatăl spune că era îndreptăţită să facă asta. „Trebuia să-şi construiască singură adevărul despre abandon, pe care l-a idealizat în mai multe rânduri. Ne spunea că a fost răpită şi că trebuia să se întâlnească cu mama sa, să-i explice de ce a abandonat-o”. În 1999, la zece ani de la Revoluţie, Philippe a găsit o România amestecată. Libertatea era acolo, dar românii încă sufereau iar cerşetorii erau parcă din ce în ce mai mulţi. „De partea cealaltă, am descoperit România rurală, cu peisaje incredibile. O ţară extraordinară”.

Philippe spune că n-a intervenit niciodată să modifice ceva în viaţa copiilor lui, nici măcar atunci când a aflat despre orientarea sentimentală a Roxanei. „Dacă ea a ales asta şi e fericită, şi noi suntem fericiţi. Nu i-am impus modul nostru de a gândi şi am lăsat-o să aleagă singură”.


AMBIŢIOŞI. Philippe şi Marie Jo au înfiat doi copii abandonaţi din România


CLIPA DE GRAŢIE A LUI DORINEL

A întins braţele şi şi-a schimbat soarta

Dorinel Bastide a fost înfiat odată cu Roxana. Au plecat cu acelaşi avion în Franţa. Au stat unul lângă altul, povestindu-şi, pentru ultima dată în româneşte, ce simţeau. Ziariştii scriau despre ei: „Comentează fără îndoială despre cum va fi în noua lor ţară, despre care nu ştiu încă cu ce ar putea să semene”.

Părinţii lui Dorinel, Sandrine şi Jean – Pierre, au venit prima dată în România în 1986. Cunoşteau toate fromalităţile de adopţie, plătiseră 7.000 de franci pentru întocmirea dosarului şi au luat acasă primul copil român – pe Damian.

Vizitându-l în câţiva ani de 16 ori, l-au cunoscut şi pe Dorinel. Erau născuţi în aceeaşi zi. Pentru ei era un motiv suficient de bun să nu vrea să-i despartă. Copilul plângea de fiecare dată când plecau de la casa de copii, după vizita de „mai bună cunoaştere”. Aşa s-au hotărât să-l adopte şi să-l ia în Franţa. „Pe Damian l-am ales noi. Dar Dorinel ne-a ales pe noi. Cum sa-i rezişti unui copil care-ţi întinde braţele?”, spunea Sandrine Bastide.

Când tatăl Roxanei făcea greva foamei în faţa ambasadei Franţei din Bucureşti, Jean Pierre Bastide fusese arestat, pentru că „încercau să sensibilizeze opinia publică”. Miliţia le-a luat paşapoartele şi i-au lăsat să se zbată în continuare. Nici ei nu ştiau cum avea să se sfârşească toate.

Al treilea copil

Din 1987 până în 1989, soţii Bastide au venit de 16 ori în România să-l vadă pe Dorinel. Când Ceauşescu a interzis vizitele străinilor în creşe, se consolau auzindu-l la telefon, cântând jumătate în româneşte, jumătate în franceză.

Singurele detalii dspre sănătatea lor pe care le primeau era înălţimea şi greutatea copilului. Relaţiile francezilor cu cei mici erau intermediate de directoarea casei de copii, Lucia Butucea. Din cauza asta, ea a fost suspendată din funcţie şi arestată, cu acuzaţia de spionaj şi de relaţii cu străinii.

Un matematician financiar tare

După 20 de ani, timp în care a învăţat la şcoli prestigioase în Franţa, Dorinel s-a dus să facă facultatea la Londra. Lucrează într-o multinaţională, unde este un talentat matematician financiar.

Colegii de la facultate i-au făcut chiar şi un fan-club, unde îl descriu ca fiind „un adevărat prieten. Un mare talent şi un matematician care îţi calculează rădăcina pătrată a 59.674 în cinci minute şi-ţi spune cât este de uşor”.

Talentul lui, însă, îi vine din alte parte. Este un cântăreţ de operă amator, cu o voce subţire, ca a unei femei. Susţine concerte de dragul prietenilor, a studiat canto şi pianul la Colegiul de Muzică Pontault-Combault şi vrea să ajungă mare. Despre el spune că de când era mic a început să cânte.

„Vocea mea este foarte înaltă, ceea ce nu m-a ajutat în adolescenţă. Sunt licenţiat în matematică pură şi aplicată şi acum fac un master în matematică financiară. Şi, bineînţeles, continuu să studiez muzica. Nu pot trăi fără ea”.


CARIERĂ. Dorinel (mijloc) a ajuns matematician recunoscut la Londra
Foto: Paris Match





CARTEA NEAGRĂ

Copii înfiaţi doar cu buletinul
  • Boom-ul adopţiilor internaţionale a fost în perioada 1990 – 1997. Chiar dacă cei mici trebuiau monitorizaţi de autorităzţile din România, dosarele de adopţie n-au mai multe informaţii, decât numele copiilor şi al părinţilor adoptivi. S-au făcut averi de pe urma copiilor abandonaţi, instituţiile internaţionale s-au sesizat şi, potrivit lor, numărul celor înfiaţi în perioada aceasta ar fi de două ori mai mare.

  • Un dosar se rezolva în câteva luni, dacă banii se plasau unde trebuie. Relaţiile cu directoarele caselor de copii trebuiau întreţinute, deoarece ele ştiau cel mai bine cum să scoţi mai repede un copil din ţară.

  • Şi înainde de '90 această practică era valabilă. Nu reprezentau neapărat „mânării” făcute în documente, ci şpăgi date oamenilor din instituţiile implicate ca lucrurile să nu dureze cinci ani, când puteau fi rezolvate în câteva luni, poate chiar un an. Dosarul costa cam 7.000 de lei, finalizarea lui încă 10.000. Mai mult, cu cât mai mulţi bani plasai, cu atât copilul adoptat era mai mic.
Şi Philippe Chabin ştia de practica asta. La ultima vizită în România, în avion a cunoscut un cuplu de francezi care abia adoptaseră un copil de două săptămâni, când nu puteai adopta pe cei mai mici de un an.


Povestea copiilor abandonaţi în orfelinatele din România a fost prezentată pe larg în presa franceză



Un copil abandonat costa statul român înainte de '89 aproximativ 37.000 de lei anual. Ceauşescu se gândise că era mai bine să-i exporte. Până în 1988, zeci de mii de copii români au fost înfiaţi de străini.

 

 

sursa: evz.ro