Diaspora Progresistă – Romanian Open Society Abroad (DP-ROSA) este o structură constituită pe filosofia interesului comun al cetăţenilor români care trăiesc în afara graniţelor României. De asemenea, DP-ROSA activează în sensul construirii continue și menţinerii unei imagini de ţară pozitive în Uniunea Europeană, într-o eră în care organizaţiile extremiste din Europa au luat o amploare neobișnuită, ameninţând siguranţa cetăţenilor români rezidenţi pe teritorii străine.

Comunităţile românești aflate în diverse ţări europene se află în creștere, având o tendinţă de stabilizare în ţările respective, prin achiziţionarea de proprietăţi, integrarea din ce în ce mai bună în societăţile locale și în câmpul muncii, integrarea copiilor în sistemele educaţionale locale etc. Potrivit mai multor surse recunoscute, românii care trăiesc și muncesc în străinătate constituie principalul investitor străin al României, contribuind pozitiv la bugetul de stat. De asemenea, statisticile arată bine în România când vine vorba de evaluarea fenomenului șomajului, deoarece o parte foarte importantă a forţei de muncă românești activează în străinătate în loc să se înregistreze în România ca șomeri, solicitând ajutor social. Pe termen scurt, aceste realităţi sunt fără îndoială pozitive; însă nu și pe termen lung.

Prima generaţie de români imigranţi în ţările europene dezvoltate, în căutare de locuri de muncă, păstrează încă „ritualul” călătoriilor anuale în ţara de origine, din motive evidente legate de familie, memoriile nostalgice ale copilăriei și/sau de administrarea unor proprietăţi sau a altor interese financiare. Copiii acestora (a doua generaţie de emigranţi ai României) nu vor mai avea însă suficiente motive să păstreze aceleași legături strânse cu România, dacă nu se vor lua măsuri de culturalizare a acestora și de păstrare a lor ca membri ai societăţii românești. Deși Constituţia României îi recunoaște drept cetăţeni români, mulţi din acești copii riscă să crească fără a cunoaște limba română sau celelalte elemente necesare pentru a se simţi români.

Responsabilitatea culturalizării tinerei generaţii expatriate aparţine părinţilor dar și societăţii civile românești din diaspora, și, nu în ultimul rând, aparţine guvernelor României. Motivul? Este vorba aici nu doar de securitatea demografică a statului naţional ci și de securitatea economică, intelectuală, tehnologică, militară, culturală etc. Se pierd valori.

Creierele românești și forţa de muncă românească sunt permanent absorbite de alte state, în vreme ce integrarea europeană mai are mult de așteptat. Cu alte cuvinte, România va avea mult de așteptat până ce va avea beneficii din partea Uniunii Europene într-o masură care să contrabalanseze în mod profitabil resursele pierdute și sacrificiile făcute, voluntar sau involuntar, doar dacă ne gândim la Resursa Umană. De aceea, consider că avem nevoie de o  activare cât mai urgentă a „spiritului de conservare”, până nu va fi prea târziu, pentru a salva resursa umană, intelectuală, culturală și economică, în beneficiu public. Când spun „public” mă refer desigur și la UE, dar nu la o UE care exclude România, în timp ce-i consumă acesteia resursele ei cele mai de preţ.

În toate ţările UE, românii ar trebui să se simtă „ca la ei acasă”, cel puţin din punct de vedere al integrării în câmpul educaţiei și al muncii. Unele state au menţinut vizele de lucru inacceptabil de mult, în timp ce altele au folosit și folosesc în continuare forţa de muncă românească în mod ilegal, munca „la negru” fiind mult răspândită, autorităţile pretinzând că „închid ochii” din motive necunoscute cu claritate. Prea multe zone „gri” în practică, deși în teorie (în legislaţie) totul arată perfect, clar, pe înţelesul tuturor. Și cu toate acestea, să ne întrebăm pe un studiu de caz concret: cine are putere de soluţionare (jurisdicţie) asupra cazului unui muncitor român, victimă a unui accident de muncă în timp ce muncea la negru în Italia? Patronul italian? Guvernul italian? Ministerul Muncii din România? Sindicatul italian sau sindicatul din România? Poliţia locală? Poliţia din România sau cineva de la nivel UE? Este oare clar tuturor muncitorilor unde trebuie să apeleze în caz de abuz în câmpul muncii sau de accident? Este oare documentaţia locală, inclusiv termenii juridici, pe înţelesul tuturor? Își cunosc românii drepturile?

Cum învaţă un copil român născut în străinătate limba română? Să fie limba română predată în școlile locale? Să înveţe doar de la părinţi (în mod insuficient și de multe ori incorect) sau să ne implicăm mai mult în acest tip de obiectiv? Care ar fi resursele necesare? Care ar fi pierderile pe termen lung dacă nu facem nimic în acest sens?

Ce se întâmplă cu o victimă (să spunem o minoră româncă de 16- 17 ani) proaspăt „salvată” din mâinile traficanţilor de carne vie, de către poliţia locală dintr-un oraș italian? I se iau cumva niște declaraţii și este apoi eliberată? Unde se poate duce ea decât înapoi în mâinile traficanţilor care o caută pentru a-și “recupera investiţia”? Ce face sistemul (italian, românesc sau UE) pentru a o apăra pe această minoră în mod real? Ce se întâmplă dacă ea este repatriată? Ce o așteaptă în România? Cum se va reintegra ea în societate sau în sistemul educaţional fără nici un sprijin de specialitate și fără protecţie din partea legii și a familiei care o respinge? Cum va avea ea curajul să depună mărturie împotriva traficanţilor, pentru ca aceștia să fie trimiși la închisoare, când știe că nu are nici o protecţie și că va ajunge din nou pe mâinile acelorași criminali, atunci când este eliberată din sediul poliţiei/procuraturii?

Toate aceste întrebări, după părerea mea, ar putea să-și găsească răspunsul cel mai rapid în cadrul societăţii civile românești bine organizate, din diverse ţări. Niște asociaţii (ONG-uri sau alte structuri non-profit) serioase, cu activităţi locale serioase și “de cursă lungă” în apărarea intereselor locale ale românilor din zonele respective. Niște structuri civile care se află în permanentă legatură cu autorităţile și cu alte organizaţii de profil din restul Europei (care se pot ocupa în mod confidenţial de terapia și recuperarea victimelor traficului uman, spre exemplu, finanţate din fonduri UE). Niște asociaţii care păstrează arhive și baze de date relevante, oferind resurse valoroase autorităţilor locale și române (inclusiv poliţiei) atunci când este necesar și servind interesele cetăţenilor români în primul rând, ajutând la siguranţa cetăţenilor români, integrarea locală și prevenind abuzurile. Niște asociaţii care își înţeleg pe deplin propria valoare și care nu se tem de dialogul concret, permanent și înalt productiv cu alte asociaţii similare, din alte ţări, pentru schimbul de bune practici și pentru setarea unor agende comune de discuţii cu autorităţile de la București și de la nivel UE, atrăgând în mod constant, legitim, atenţia cuvenită și resursele cuvenite, din ambele părţi.

Existenţa diasporei, la momentul actual, se află undeva între puterea intuitivă a unei societăţi civile cumva pasive (și extrem de fragmentate) și un potential de influenţă politică/decizională majoră. De aceea, interesul din România cu privire la diasporeni predomină mai mult în preajma alegerilor, nu mai este nici un secret pt nimeni. Însă cred că putem face mai mult decât atât, chiar mult mai mult.

Un Consiliu al Diasporei, spre exemplu, ar putea să fie format din membri influenţi, rezidenţi în fiecare ţară unde comunitatea românească este semnificativă, din punct de vedere demografic și intelectual. Parteneri de dialog ar trebui să fie, pe lângă autorităţile locale, reprezentanţi ai guvernului României (via DPRRP) și, de ce nu, chiar președinţi de asociatii (ONG-uri) din România care sunt interesaţi în mod real de dialogul constructiv cu diaspora și de acţiuni comune. Poate că și liderii de sindicat ar putea fi bineveniţi, având în vedere interesele muncitorilor români in UE (Cartel Alfa face parte din ETUC – European Trade Union Confederation –  confederaţie sindicală cu o influenţă importantă în ţările UE și la nivel central. Aici am putea ajuta enorm românii care suferă abuzuri în câmpul muncii, în Europa, cum ar fi plata pe oră mai mică în comparaţie cu muncitorii originari din statele respective, care desfășoară exact aceeași activitate).

Pe lângă subiectul deosebit de important al pieţei muncii în UE,  alte priorităţi pe agenda iniţiativelor Consiliului Diasporei, în vederea acţiunilor comune, ar putea fi sprijinirea cooperării poliţienești și judiciare în vederea combaterii traficului de fiinţe umane, cu participarea  specializată a societăţii civile internaţionale și a academiei, dezvoltând împreună idei de finanţare și de atragere a suportului din partea UE prin agenţiile sale de profil (vezi Eurojust, Europol, DG JUST, DG HOME etc).

Buna cooperare în diaspora, bazată pe apărarea siguranţei cetăţenilor, pe voluntariat, bună credinţă și respect trebuie să fie binevenită, atata vreme cât aduce beneficii comunităţii, de manieră transparentă, și atâta vreme cât imaginea de ţară în UE are de câștigat.

Înainte însă de a pune bazele solide ale unei legături cu adevarat funcţionale între diaspora și autorităţile din România, ar trebui ca membrii Consiliului Diasporei mai întâi să-și asume responsabilitatea cooperării interne și producţiei generoase de propuneri valide, stabilite de comun acord și integratoare/complete, în urma supunerii la consultare publică.

Pregătirea propunerilor diasporei trebuie să fie de o calitate superioară și bazată pe realitatea din teritoriu, prioritizând problemele abordate în funcţie de gravitatea acestora, pentru a salva foarte mult din timpul autorităţilor de la Bucuresti, pentru a câștiga respectul acestora în cadrul dialogului și  pentru a le ajuta cu adevărat să lucreze eficient la soluţii, în aceeași echipă cu noi, evitând toate neînţelegerile și defazările. Doar așa vom realiza o alocare a resurselor în mod bine coordonat și eficient, cu rezultate maxime. În plus, se va realiza în mod natural “memoria instituţională” a diasporei și buna continuitate a  proiectelor pe parcursul schimbărilor oamenilor politici de la un mandat politic la altul.  Doar astfel vom fi în măsură să constituim arhive relevante de proiecte, bune practici  și alte resurse importante care vor fi active permanent, la dispoziţia întregii comunităţi a diasporei, de fiecare dată când este necesar, fără riscul de a le pierde sau de a le dilua valoarea prin limitarea acestora la interese personale sau exclusiv electorale. Se poate mai mult.

Noi, cetăţenii români din diaspora, de toate rasele și etniile, trebuie mai întâi să ne asumam responsabilitatea de a constitui Consiliul Diasporei și de a lucra eficient împreună, respectând și valorificând la maxim diferenţele dintre noi, abia apoi putem să avem pretenţia legitimă de a obţine sprijin relevant de la București și de la UE.

Diaspora Progresistă, încă de la înfiinţare, reprezintă o platformă deja demonstrată de bună cooperare, dezvoltare și stabilitate în principal între structuri românești existente în străinătate, fără a exclude structurile societăţii civile din România sau dialogul constructiv cu autoritaţile, după modelul practic descris mai sus, și vă stă la dispoziţie cu toate resursele de care dispune, pentru coordonarea/facilitarea dialogului pozitiv în diaspora, în sensul consolidării reale, prin înfiinţarea Consiliului Diasporei. După înfiinţarea acestuia, membrii vor decide împreună metoda cea mai bună de auto-administrare a activităţilor și resurselor puse în comun.

Atât asociaţiile cât și persoanele fizice rezidente în străinătate, care aspiră la solidarizarea, dezvoltarea și stabilizarea pozitivă și independentă a diasporei românești, prin participare activă la diverse decizii și proiecte comune, pot deveni membri ai DP-ROSA completând formularul de adeziune și propunând nume de candidaţi pentru Consiliul Diasporei, scriindu-ne la adresa de e-mail rosa(at)diasporaprogresista.eu



Dr Mihaela Meresi
Brussels, 2 iulie 2014

Sursa: http://diasporaprogresista.eu/societatea-civila/consiliul-diasporei-diaspora-progresista-sau-filosofia-interesului-comun/