De fapt, azi am vrut sa scriu o postare despre cum unora nu le ajunje viata asta sa termine ce si-au propus si cate le viseaza, iar altii nu stiu ce sa faca cu ea. Am vrut dara sa scriu despre visatori, mai mult sau mai putin harnici, ca nu asta ne intereseaza, si pierde-vara.

Pe urma m-am luat cu o veche meteahna de-a mea, a copiilor ramasi prin Romania, dupa potopul plecarii celor care le-au dat viata si-apoi o vreme furia imi da stari de nepatruns in scriitura.

Mai de cateva zile, cineva ma tintuieste si-mi explica prin gesturi chiar respectabile si de mare continut, cum ca si eu risc sa ma pierd prin lumea din bula legislativa si sa uit sa-mi pun intrebarile fundamentale.

Un stimabil amic, imi aduce aminte de cele intrebari, pe care si voi, cu siguranta, ca le stiti. “Care-i rostul meu pe lume?” imi este cea mai draga mie.

De aceea simbolul multimii vide pe mine ma sperie. Mi-a ramas asa in mintea-mi incalcita inca de pe bancile scolii. Si as vrea sa il cumpar. Fiindca as vrea sa fie al meu. Sa-l inchid unde stiu eu, sa nu mai afecteze sinapsele.

Il vedeti? Semnul acesta care nu inspira, nu daruieste nimic? Un semn care marcheaza fruntile multora, mentinand o stare de bine artificial, de piele intinsa, lipsita de griji.

Ce faci cu o viata prea indestulata? In ce monstru te transformi cand bei whiskey cu miere de albina in vreme de razboi cu saracia lucie a pruncilor din Carpatii purtatori de aur?

Ma gandesc sa-mi deschid o afacere. Ca si asa spiritul de antreprenor trebuie sa primeze pe piata unica. Unica, auziti? Asa, si as vinde vieti si vise celor care nu au si care nu inceteaza sa promoveze o multime mare, vida si avida de bunuri perisabile. Perisabile, auziti? Adica, care mor.

Codruta Filip