Nu, din punct de vedere strict personal, emigrarea nu mi-a făcut rău. Mi-a deschis orizonturile, am cunoscut oameni, locuri și lucruri pe care în căldura cuibului de acasă nu le-aș fi cunoscut. Am crescut, m-am dezvoltat, m-am emancipat. Am învățat, în fiecare zi, în fiecare moment, lucruri noi. Am făcut față provocărilor. Am făcut greșeli, le-am reparat sau nu, am construit. Am atins curcubee, am râs și am plâns. Am avut mereu un punct, o bază, la care am putut și voi putea mereu să mă întorc, acolo unde am casă, mormintele părinților, prieteni. Dar atunci când ești învățat cu binele și cu normalitatea e imposibil să te întorci câteva secole în urmă, poate când ești obosit sau când vrei să lași o piatră de hotar in urma ta.

 

Noi, românii, ne tânguim mult și des, plângem că am fost forțați să emigrăm, că nu ne-am putut face un rost acasă, că politicienii hoți și medicii corupți ne-au alungat. E numai parțial adevărat, e numai o părticică a adevărului. În fond, nu cunosc foarte mulți oameni care să fi stat locului de la naștere până la moarte și mult mai puțini cărora li s-a ridicat statuie pentru asta.

Iobagii strigau "Libertate!", pentru că ar fi vrut un petec de pământ pe care să-l scormonească pentru ei. Mai târziu, cei sătui de scormonit, de trezit cu noaptea-n cap, au plecat la oraș, unde aveau Wc-ul în casă și laptele venea în sticlă, unde ulițele erau asfaltate și nu trebuiau să se încalțe cu cizme. Sau să umble desculți. Luminile, forfota, i-a atras. Și nu au lăsat glia pentru că le-ar fi fost lene, ci pentru că, pe de o parte, în matricea noastră genetică e înscrisă hoinăreala, nevoia de a descoperi, dorința de mai ușor, mai confortabil, pe de altă parte fiindcă au pierdut legătura cu familia, cu tradiția, nu și-au găsit orizonturile, nu și-au găsit țelul.

Un exemplu perfect e cel al călugăriței care se întâlnește cu o fată, îmbrăcată în cele mai scumpe haine, la volanul unui Ferrari. Și o întreabă:" Cum ai reușit să ai toate astea, așa tânără?" Și fata îi spune:"Îi fac sex oral unuia, în Italia." Seara, stând în chilia ei, călugărița aude o bătaie în ușă. Și spune:" Ia mai du-te dracului, frate Ariton, cu posmagii tăi!"

Nu pierderea dedicației e esențială în pilda asta, ci oportunitatea. Pentru că mulți am plecat ca să facem pe bani (uneori) mai mulți ceea ce acasă consideram că facem pe bani puțini sau pe nimic. Și asta ne-a forțat să ieșim din zona de confort personal, ne-a forțat să găsim energie și soluții. Și, vorbind de oportunitate, e drept că "băieții deștepți" ne-au cam tratat ca pe iobagi, știind că dacă pleacă unul, stau mulți la ușă să-i ia locul, dar astăzi e departe de a fi așa, trebuie să facă multe eforturi să găsească tehnici și soluții mai bune, să fidelizeze clienții, să formeze și să fidelizeze personalul.

Ne lamentăm și cântăm a jale după fabrici, uzine, după lapte și miere, după vremea in care "timpul trece și leafa merge", dar nu putem da calendarele înapoi, nu putem face salturi in timp. România, țară bogată, a ajuns in acest punct precis cu contribuția noastră, a tuturor, unii activi, alții pasivi, dar toți părtași. Și nu va ieși de pe o zi pe alta din groapa asta, pentru că nimic nu se face de pe o zi pe alta. Așa că puneți mâinile pe cărți, învățați, învățați, învățați, și dacă va fi nevoie de voi, dacă sunteți undeva, pentru cineva, pentru oricine, indispensabili, nu vă fie teamă, vor face pe dracu-n șapte să vă aducă înapoi. Până atunci, eventual, încetați să trimiteți bani și să faceți investiții în case care valorează 20-25% din cât ați investit în ele, încetați să o faceți pe nababii și pe șmecherii, aruncând in stânga și-n dreapta ca să păreți, pentru o clipă, admirabili, trăiți-vă viața fără nostalgii și poate, peste câțiva zeci sau poate sute de ani, va fi și în România bine. Sau mai bine.

Antonio Nyerjak