Nu ştim cât vom mai sta în Afganistan, dar soldaţii românii de la faţa locului cred că războiul va continua zeci de ani.

Momentul e maiestuos şi încărcat de dramatism, filmele americane nu exagerează deloc atunci când reproduc scena. E trist şi lacrimogen ca şi cum ţi-ar turna cineva în cap un butoi de lacrimi. Trapa uriaşului avion se deschide chinuitor de lent, iar fiecare secundă te afundă tot mai mult în tensiunea momentului. Apoi ghiceşti profilul unor tineri în uniformă, dar abia le percepi mişcările în fanta de întuneric din burta avionului.


Pista reflectă ca o oglindă toată lumina soarelui, scufundând întreaga scenă într-un galben orbitor. Sicriul traversează bezna de pe trapă, apărând dintr-odată în aerul inundat de lumină ca şi cum s-ar zămisli centimetru cu centimetru sub ochii privitorilor.

Nu se aude nicio muzică - nu atinge nimeni clapele pianului, ca în filme -, e o linişte atât de apăsătoare încât ai putea crede că ai asurzit subit. Eroii plutesc deasupra solului, cu umerii strânşi între blaturile sicrielor metalice, la fel ca soldaţii care se întorceau pe scut în Grecia antică. E aceeaşi legănare lentă pe umerii celor care te poartă cu grijă ca pe un prunc.

Convoiul se opreşte în faţa coloanei oficiale, se dă onorul şi regretele sincere ale tuturor te fac să ierţi toate cele întâmplate. Sunt ultimele sunete, trompetele sfârşesc pe un ton înalt şi prelung după care tăcerea te va însoţi pentru totdeauna. Sergentul- major Dan Ciubotaru şi caporalul Paul Caracudă s-au întors acasă.

Liderii de trib menţin haosul


"Afganistanul e în Evul Mediu. Am fost şi-acolo, şi-n Irak şi pot spune că irakienii sunt cu 500 de ani mai avansaţi. E ca şi cum ai compara Germania cu Republica Moldova", spune, cu năduf, unul dintre soldaţii români întorşi de pe frontul afgan.

Subofiţerii ieşeni din batalionul de infanterie "Lupii negri" vorbesc cu presa sub anonimat. N-au mari secrete de dezvăluit, doar au povestit aventurile lor la toate neamurile, dar regulile de fier ale armatei le interzic să dea interviuri. Aşa, fără nume, au însă ocazia să vorbească deschis.

"Eu nu văd situaţia din Afganistan ca pe un război ideologic. E un război pentru controlul surselor de îmbogăţire între liderii de triburi şi lumea civilizată. E o luptă împotriva mafiei", afirmă cu convingere acelaşi subofiţer. Apoi se explică: afganii de rând nu sunt cu mult mai religioşi decât românii, de exemplu. N-au şcoli, sunt analfabeţi şi copiilor li se citeşte toată ziua din Coran la moschei. Dar cei mai mulţi separă cele lumeşti de regulile impuse de islamism.

Altceva se întâmplă, crede soldatul nostru: "Statul e inexistent. Nu există educaţie, servicii publice, nu există industrie, locuri de muncă, nimic. Există doar trafic de droguri, contrabandă de mărfuri, trafic de armament, tot ce se poate imagina în materie de piaţă neagră. Iar societatea e fărâmiţată în triburi şi toate activităţile ilegale sunt controlate de liderii de clanuri. Aceştia au interesul să menţină haosul pentru a controla traficul de mărfuri".

De pază sărăciei lucii


Sergentul ieşean a fost în 2005-2006 în Kandahar şi a revenit cu o nouă misiune de şase luni în 2008. E capitala unei în tregi regiuni, dar cu greu îi poţi accepta denumirea de oraş. Plasat la marginea deşer tului, Kandaharul nu are mai mult de 40.000 de locuitori. Toţi trăiesc în case de chirpici, fără curent electric, fără gaz, fără canalizare şi apă curentă.

N-au televizoare, unii au nişte radiouri vechi cu încărcare la manivelă. "Vezi exact cum se trăia în Evul Mediu. Mulţi ieşeau zilnic în afara oraşului şi tăiau nişte tufe de doi metri, pline de ţepi. Cu acelea făceau foc, găteau, se încălzeau, erau vitale. Doar în centru au câteva clădiri cu etaj ale unor instituţii.

În acea sărăcie lucie, cu şcoli şi spitale construite numai din donaţii internaţionale, liderii de triburi trăiesc într-un lux sfidător. "Au reşedinţe uriaşe, înconjurate de ziduri înalte şi păzite 24 de ore din 24. Au generatoare de curent, puţuri cu apă, antene satelit, nu le lipseşte nimic. Sunt atât de influenţi încât niciun localnic nu le va contesta vreodată autoritatea", explică un alt "lup negru".

Fără un viitor cert, toţi îşi duc traiul din micul comerţ, afirmă soldaţii români: "Sunt foarte buni meseriaşi, se pricep la toate, croitorie, pielărie, artizanat, dar fac foarte puţini bani din asta. Trocul e la ordinea zilei. Un covor pe o găleată de grâu, de exemplu. Acolo se trăieşte cam dintr-un dolar pe zi. Procurorul general din Kandahar avea un salariu lunar de 60 de dolari".

Talibanii sunt de ordinul zecilor de mii şi folosesc munţii de 6.000 de metri de la graniţa cu Pakistanul ca pe o autostradă cu acces liber. Fiind puţini, atacă doar în ambuscade pe timpul nopţii sau montează mine cu detonare de la distanţă. "Oricâţi ai prinde, mereu apar alţii din Pakistan, unde au tabere de instrucţie. Numărul lor rămâne constant. Soluţia este alta: să creşti nivelul de trai al sătenilor, care astfel să-i respingă", afirmă soldaţii români din zonă.


SLAB DOTAŢI. Humvee-urile le-am moştenit de la americani, dar sunt sensibile la minele îngropate de talibani
Foto: Agerpres

CUM ŢI-E ŢARA, AŞA ŞI-ARMATA

"N-avem echipament, noaptea tragem aiurea prin aer"


Principalele nemulţumiri are batalioanelor româneşti ţin de dotările tehnice. "Ştiţi cum e? Cum e ţara, aşa e şi detaşamentul prezent acolo. Noi şi bulgarii eram cei mai slab dotaţi. Mecanicii de pe taburi mergeau în misiune cu cutia de scule la ei. Ca la ARO, niciodată nu ştii când te lasă în drum", spun "Lupii negri".

Armele automate româneşti erau foarte apreciate - "sunt mai bune decât ale americanilor, şi ei recunoşteau" - însă totul se oprea aici. Bocancii soldaţilor români sunt un dezastru, neschimbaţi în ultimii 50 de ani. O bucată de piele de sus până jos, în care transpiri îngrozitor şi faci bătături.

Toţi ceilalţi au bocanci cu găuri de aerisire, cu tălpi moi, cu bureţi şi materiale izolatoare. Apoi, lipsa aparatelor de ochire pe timp de noapte. "Avem câte unul la zece soldaţi şi nici ăla nu merge ca lumea. Baza era atacată noaptea, dar noi trăgeam aiurea prin aer pentru că nu vedeam nimic", povesteşte sergentul din Iaşi.

Taburile erau un dezastru. Foarte lente, mereu se stricau, iar în interior te coceai câte 3-4 ore. "Nu ştiam unde suntem, ce e pe drum, cine ne atacă", spun soldaţii.

Humvee-urile de acum sunt destul de fragile la mine, aşa au apărut şi ultimele două victime. "Americanii ne-au dat nouă camionetele pentru că ei şi-au luat Coogar, cel mai bun blindat la ora actuală", explică ei cum ne-am ales cu ce au aruncat alţii. "Cel mai dur a fost un sergent american care într-o zi ne-a spus că nu ne mai iau cu ei în misiune pentru că nu avem dotări şi îi încurcăm.

VICTIMELE COLATERALE

Ultimul erou din Afganistan, vânat de bancă pentru un credit



Peste o săptămână îl aşteptau acasă, la Brăeşti, judeţul Buzău, în căsuţa lor de pe malul Gârlei Pinului, la poalele Penteleului. A ajuns mai repede. L-au adus pe năsălie. "Au venit doi băieţi de la Armată şi un preot militar. Cum au intrat pe poartă am ştiut...", plânge înfundat femeia. Pe 23 iunie, o mină blestemată a aruncat în aer blindatul în care se afla sergentul-major Dan Ciubotaru şi camaradul său, caporalul braşovean Paul Caracudă.

Vânătorii de munte ai Batalionului 30 Manevră de la Curtea de Argeş au fost înmormântaţi cu onoruri militare. Dar viaţa nu ţine cont de eroism. O bancă de la care militarul buzoian luase un credit ca să-şi cumpere maşină îşi vrea banii înapoi. Cică, asigurarea de viaţă era valabilă doar pentru România. Or, caporalul a căzut la datorie în Afganistan. Astăzi, părinţii lui Dan îi fac pomana de trei săptămâni.

“Nimic nu spunea. Doar că e bine, sănătos"


"Vorbisem cu el la telefon pe 21 şi pe 22 la calculator. Nu ne-a spus niciodată nimic. Numai că e bine, sănătos şi să nu ne facem grijă de el. Nici că îşi zdrobise un deget la clapa de la turela «Hamviului» ăla nu ne-a zis. Am aflat când l-au adus. Săracu’, el a ocolit întotdeauna... să stăm liniştiţi, că e bine. Şi când au murit ăilalţi doi, tot nimic n-a zis...", repetă obsesiv mama eroului.

Fraţii lui Dan sunt şi ei distruşi. Andrei, cel mare, a dat Bac-ul a doua zi după înmormântare. "L-a picat, era terorizat... I-au dat pastile şi vitamine, de calmare la cap", povesteşte cu ochii în gol, Ion Ciubotaru, tatăl soldatului. Nicu, mezinul de 9 ani, e tot timpul pe coclauri. S-a închis în el. Cu încă un pici de-o seamă cu el mână o căruţă la care e înhămat un bou de-o tonă jumate. Dacă-l întrebi de Dan, se-ncruntă şi se supără pe animal: "Dii, boală!".

“Acu mă rog să-l ierte banca"

Aşa îngropăciune n-au mai pomenit brăeştenii. Au venit 150 de militari de la Braşov şi alţi o sută de la Buzău. Abia au opintit pe uliţa îngustă şi abruptă. L-au vegheat în poziţie de drepţi, cu arma la onor, tot priveghiul. Când şi-au coborât camaradul în groapă au tras cu puşca de-au speriat toate orătăniile.

"Au zis că o să vină la «40 de zile». Colonei, comandanţi, d-ăia mari. Să stăm de vorbă. Ne-a spus ceva de asigurare, da’ nu ştim cât. Acu, mă rog să-l ierte banca... Că a luat un credit să-şi ia maşină. În contract spune că dacă are accident de muncă nu mai trebuie să dea bani! Da’ ăştia, de la Pireus, nu vor să înţeleagă. A zis că da, întradevăr, da’, cică, a fost la război. Că, cică, trebuia să moară acasă! Doar n-a pornit el războiul! Eu de unde să fac 8.000 de euro, că bărbată-miu are pensie de boală de zece milioane şi mai am doi copii şi abia îi întreţin", se vaietă, printre sughiţuri de plâns, mama debitorului care a murit unde nu trebuia.

Capul sergentului-major, pe bustul unui sublocotenent


În odaia sa din casa părintească, lângă o candelă, atârnă pe perete o fotografie cu Dan Ciubotaru în uniformă. Pe epoleţi are tresele de sublocotenent pe care le-a căpătat post-mortem. Apare mai tânăr şi mai slăbuţ decât în cele recente.

"E de mai mulţi ani, de când s-a angajat în Armată", explică taică-său. E trucată. I-au luat capul de pe o poză veche şi i-au ataşat-o unui bust care nu-i aparţine. În bucătărie, mai multe femei trudesc la un aluat.

Gătesc nişte prăjituri de casă, pentru pomana de azi. Coliva o fac mai pe seară, că e cald şi se acreşte până îi cântă popa răposatului. Afară, pe o pânză neagră agăţată de zidul casei, e scris cu alb: "Sublocotenent Post Mortem Dan Ciobotaru, 19.02.1981-23.06.2010". Bătrânul umple cu ţuică nişte ţoiuri dintr-un pet de bere la litru: "Luaţi şi beţi, de sufletu’ feciorului meu. Are opt ani şi o păstram pentru nunta lui...".

Peste munţi, la Braşov, o altă femeie îi face pomană de trei săptămâni fostului soţ. E văduva caporalului Paul Caracudă. La telefon, refuză politicos să vorbească de tatăl celor doi copii ai săi. Aproape în şoaptă, tânăra femeie se scuză: "Mă iertaţi.... Nu pot vorbi acum. Să-mi fac copiii bine... Chiar nu pot. Nu ştiu nimic din ce era acolo. Cum vroia să zică ceva se întrerupea telefonul...".


CÂT DE TÂNĂR! Portretul sergentului-major Dan Ciubotaru stă pe un perete în casa părintească. Diurna în Afganistan este de 70 de euro. Însă pentru aceşti bani îţi poţi pierde viaţa
Foto: Vlad Stănescu

"Humvee-urile nu protejează la minele cumulative şi la aruncătoarele de grenade AG7. Americanii ne-au dat Humvee-urile pentru că s-au convins că nu sunt bune.",
SUBOFIŢER ROMÂN, declaraţie sub anonimat al unui membru al "Lupilor negri"


AFGANII N-AU CULTUL MUNCII

Toţi iau două doze de haşiş pe zi: pe nară şi la gingie



Membrii ANA (Armata Naţională Afgană) sunt printre cei care îşi fac planuri de viitor. "Speră la mai bine. Am sesizat diferenţa între ce-am găsit în 2005 şi ce-am văzut în 2008. Erau mai deschişi, mai încrezători. Dar la cât de lent evoluează lucrurile cred că mai durează 30-40 de ani până poţi construi un Afganistan civilizat, iar costurile vor fi enorme. Faţă de irakieni, afganii sunt mult mai divizaţi, mai primitivi, în sensul în care nu-i preocupă să aibă un loc de muncă pentru a trăi mai bine, deşi îşi iubesc mult copiii. Forţele aliate le găseau serviciu, iar a doua zi iar erau şomeri. Întrebam de ce şi ne spuneau că nu ştiu să facă ce li se cere şi renunţau", povestesc "lupii negri" din Iaşi.

Kandaharul e plin de câmpuri de marijuana, împărţite în bucăţele mici de 1-2 ha până la 20-25 ha. "Opium n-am văzut acolo, e cultivat mai în nord, înspre Pakistan, dar haşişul e ca tutunul la noi. Din adolescenţă, toţi iau două doze pe zi. Prizează sau bagă la gingie o gămălie de haşiş. E un fel de-a înlocui alcoolul, pentru că acolo nu se bea".

Teoretic, Forţele Aliate ar trebui să distrugă toate drogurile, dar traficul continuă netulburat. Pentru că principala misiune a aliaţilor rămâne totuşi prinderea talibanilor. "Am capturat cu zecile. Sunt foarte stranii. Au bărbi lungi, sunt nespălaţi şi te fixează cu o privire de maniaci. Îi predam diviziilor de Securitate şi nu mai ştiam nimic de ei. Nu se încheia niciun act, ca şi cum oamenii aceia n-ar fi existat", afirmă subofiţerul ieşean.

Asigurarea securităţii zonei înseamnă în Afganistan patrularea zilnică pe arii uriaşe. "Convoaiele caută minele îngropate în asfalt, în special în dreptul podurilor, şi apoi obţinerea de informaţii din toate satele. Sătenii nu cooperează, le e frică de talibani, trebuie să ai surse. E un cerc vicios. Afganii cer aliaţilor şcoli, spitale, puţuri de apă. În schimb, nu vor să se ajute singuri. Scopul nostru era de a-i face să descopere binefacerile civilizaţiei, dar acest proces poate dura zeci de ani de-acum înainte", au concluzionat "lupii negri".

 

evz.ro