Poveste bazată pe fapt real.

I. Noiembrie lui 2006


Miez de lemn dulce taiat prin țârcula invechita trezeste obraz de codana tanara. Zambeste-n somn de dimineata, strange tolul la piept respirand aerul din lana oilor spalate-n rau. E  strans stomacul ghemotoc de emotie si ravasit de dor de duca. Picioarele-s sleite de cat a imblat o noapte-n vis pana-n capatul mai indestulat al Europei. Isi ridica pleoapele-ncercanate de grija plecarii catre dumbrava. Vremea poamelor a trecut, au ramas meri si pruni goliti, uscati, in asteptarea frigului.Casele-s mai afundate-nspre pamant ca niciodata, un aer umed alunga oamenii. Vestejit-au culorile verii si dusa-i barza cu puiuti cu tot in locuri mai calde. In urma lor, stalpi de telegraf indoiti contureaza infrastructura satului romanesc.

Prin sticla slaba o cruce argintata ii prevesteste credinta.

Vera isi trage sufletul si-si cata tatal sa vada de-o povestit cu-a lu' Ilie.

Nicolaie a lui Maștei isi pironea jeitele groase si batatorite pe tarcula cand Vera-l striga de pe trepte, desculta. O vede pentru o clipa copila-n car cu fan spunand poezii de gradinita, in biserica la rugaciune cu cap luminos sub o naframa rosie, si nu stie ce sa-i zica. Pleaca privirea-n rumegus si-o lacrima-i fuge prin inima.

Nicolaie avea stransa toata agoniseala lui si-a Vioricai intr-un nailon ascuns sub un boltar la talpa casei. Cateva sute de euro, nu multe. Pe Valea Cornei, langa Rosia Montana, Florinu' lui Ilie duce oameni in Italia, la Roma. Ii trece prin Slovenia, cu trenul si-apoi de-acolo fiecare se descurca. Avea si Vera o verisoara care-o astepta acolo si-un suflet de baiat ce-i prevestea iubire. S-ar duce la ei si-i zambitoare cu gandul la drum. In curand va fi parte dintre cei ce s-au dus, un soi de curajosi norocosi, care inca mai trimit bani acasa.

Astfel trecusera cateva zeci de romani. Asa avea sa-si cheltuiasca banii si Nicolaie intru descoperirea lumii de dincolo de saracie. La capatul din jos al Europei, romani neincrezatori in ziua de maine isi luau soarta-n maini trecand periculos vamile, cu toate ca in cateva saptamani tara toata intra un Uniunea Europeana si libertatea de miscare le-ar fi inlesnit plecarea. Nici atunci, cum nici acum, oamenii nu cred. N-a trecut niciun miracol peste ei, nici s-a tinut cineva de vreo promisiune. Au fost inchisi, asa ca imbla impiedicat. Au fost batjocoriti asa ca nu cuteaza. Se roaga cu adevarat la Dumnezeu, ii aud glasul in clopotele puternice din zi de sarbatoare, indemnand la credinta si demnitate. Este singura cea de o fiinta iubita in Romania.

Mama Viorica nu-si afla stare. Icoanele nu-i mai vorbesc de cateva zile. Deschide larg ferestile sa ia aer, sufocata de grija. Apleaca naframa ingreunata pe fereastra si mirodenia trandafirilor de mult uscati ii aduce mirul botezului. O copila, fata ei, scaldata-n biserica, pentru iertarea pacatelor si mantuirea sufletului. Chip incercanat de mama lasa la o parte baticul si descopera un par negru ca taciunele, des, impletit sub ceafa. Desprinde firele sa-i slabeasca stransoarea. In moalele capului o durere ascutita n-o scapa. Trebuie sa-i dea drumul Verei. Si nu a putut niciodata.

Asa o afla Nicolaie, despletita-n toamna caramizie, langa un cer prietenos de-aproape. O strange-n brate si cu sortul isi sterg lacrimi de parinti. Si-or trimite singura minune-n lumea larga.

Vera scapara nerabdarea tineretii la cei douazeci de ani. Isi iubea parintii dar viitorul era cuprins de mirajul Europei moderne, emancipate. Cuprinde in brate pe cei doi amarati cu sufletul si-i indeamna s-o ajute sa plece. Saruta crestineste fruntile arse de soarele verii si-i roaga sa-i dea drumul. Nicolaie o priveste indelung si nu stie cand a prins a creste fata si ce fel de forta o mana la drum.

Iese cu privirea plecata, pune clopul indesat si-o ia din jos, catre casa lui Florinu' lui Ilie. Se lasa nori negri si pieptu-i plin de racoarea din vale. O casa alba, proaspat vacalita si cu geamuri noi, schimbate, se ridica semet peste casele batranesti. In curte un dulau pazeste sugrumat patru masini.

Bate cainele si Florin iese la drum.

"Hai in casa!"

Trece ograda schiopatand, cainele-i linistit, catand lung catre incordarea lui. Omu' si-o rupt un picior si-are soldu dizlocat dupa ce in mina o prabalit sa se-ntinda dupa o bucata mai mare. S-o rasturnat din galerie peste el si vreo cateva zile o zacut sa moara. Borbolosea de-o femeie cu parul de aur ce zbura invaluita-n lumina, si i-ar hi spus sa uite de cautarea zacamantului pana nu-i prea tarziu. Satenii zic ca-i Valva Baii. Minele din adancuri ori din bai, cum zic cei din Maramures is sub stapanirea acestui duh si-odata ce-ai luat din ce-i apartine din legea naturii, pedepseste. Pe Nicolaie l-a iertat.

De-atunci omu cauta aur precum un artizan, folosind unelte de demult, fara sa strice fauna si flora de la Rosia.

In spate, o bucatarie ascundea pregatirile de emigrare ale satenilor dornici. Se asezara pe laiţa si Florin prinse a-i spune cu smerenie-n glas ca drumu-i asigurat si oamenii o fo' multumiti mereu. Pe o masa lipita de perete un televizor prafuit dezbatea intrarea Romaniei in Uniune si efectele acestui succes.

"Nu s-a schimba nimic, ai sa vezi! Noi asa om muri...", cugeta Florin cu increderea omului priceput intr-ale politicii europene.
Nicolaie nu-l asculta, asuda si de sub clop ochii sai luminau incaperea." Sa-ti dau banii, Florine..s-o duci la gara din Roma, s-o ia vara-sa de-acolo...ai grija, e fata mea..." si glasu-i sugrumat.
"Omule, ducem oameni mereu, nu-ti spun ca-s multumititi? De cand ne stim noi? O stiu pe Vera de la serbarile scolii, fii pe pace, Nicule!Doar stii ca merg cu ei toti, personal!" Intinse mana dupa punga cu bani si-l apasa usor pe umar, prieteneste. "Plecam marti."

Era duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar.

Iesi omul fara sa priveasca inapoi chipul imbogatit al calauzei.

In dimineata zilei de marti abia simtita in frigul de noiembrie scaparau primii fulgi. Viorica gandea ca-i semn bun, puritate si alungare a norilor din ultimele saptamani. In patul brodat de flori, copila nu puse geana pe geana. Isi priveste mama din prag si-o iubeste...
"Te scoala, Vera, te lasa mama sa te duci."
Intinse bratele spre ea si-o stranse cu putere la piept. "Domnul sa fie cu tine, fata draga..."
"Mama, fii pe pace, Domnul ne iubeste..."
Nicolaie le astepta cu bruma de tocana aurita si branza proaspata de oi. Si-a promis sa nu planga in fata ei, sa plece linistita. Si oricum nu era vreme, Florin o astepta cu alti 20 de oameni. "Pune si mananca in graba, Vera, musai sa plecati pana nu iese soarele."

O gura de apa rece din fantana si-o dorinta de duca o intaresc. Fata imbuca pe nerasuflate numai sa-i lase impacati, caci foame nu-i era. De pe stalaja din casuta isi ia medicamentele, insulina.

Vera-i vartej si iese din raiul parintesc. In poarta raman doi batrani pe veci pictati pe-o palã de pamant albita de zapada.
Florin ia fata si pornesc spre vama.

II. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea; caci chipul lumii acesteia trece


Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi de balauri, si guri de lei, si puteri întunecate sub ceruri, si focuri care ard si pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate astea, fiindcă nu stiţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt" (II Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.

In vamile Romaniei aceste fiare imblau sa ia omului ultima lețcaie, viitorul tot de-ar fi putut. Si puteau. Nu cunosteau limite, nici legi, doar imputiciune si nemernicie, imbogatire prin sclavii unui sistem corupt si-nselator de zeci de ani. Luat-au cu asalt bagajele, avut-au inca o data bucate de pe masa altora.

Vera-i ingrozita la vederea brutelor din uniforme. Inchide ochii si trece vama cu gandul in alta parte. Ionut, un copilandru balai din satul vecin, ramas orfan de mama ii veghease copilaria. Au crescut laolalta, pe campurile dintre sate, la cules de zmeura si la pasune cu oile, au impartit painea si apa de izvor tinand in nemiscarea vazduhului vara visele viitorului. Vera i-a dat dulceata poamelor culese, Ionut a ridicat-o sa treaca raul in cautarea fructelor de padure.

Luminile noptii instelate ii aduceau iubirea, linistindu-i mintea. In curand fi-va in bratele lui si-or incepe viata noua intr-o tara noua. Limita romaneasca doare, sistemul e o increngatura de copac uscat, neroditor. Scoala nu a potrivit nici de data asta cu piata muncii, nici a dat sperante. Intr-o lume in care toti isi  doreau sa fuga cat mai departe, Vera a devenit si ea fugara.

Ochi albastri o priveau din poala in mijloc de poiana. Planul de bataie depindea de munca sa in Italia, unde Ionut era sofer pe-un camion. Cat era ziua de mare aproviziona magazinele Romei. Ea avea sa-si afle de lucru in curatenie ori ingrijitoare, de-nceput, precum majoritatea romancelor inca in putere. Avea 20 de ani.

Romanii calatoreau cu patru masini, in duba alba era si Florin, laolalta cu ea. Ii promisese lui Nicolaie ca va veghea asupra ei, ea fiind mai tanara dintre toti. Si el si cativa alti consateni stiau de diabetul ce-o macina, fara a privi boala aceasta insa ca pe un handicap ori sensibilitate ce necesita atentie speciala. Cumva intrase in constiina lor ca o normalitate cotidiana. Nici Vera nu-si arata vreodata suferinta, privea cu incredere si optimism doar inainte.

La oprire in parcarile intunecate Florin bolborosea aparte de ceilalti cu Vasile, cumnatul sau.

"Nu-s ce sa zic...imediat ne apropiem, mai avem 200 de km si intram in Slovacia."
"Pai ne oprim in parcare, ii servim cu bautura si mancare. Le punem acolo, amestecat...nu mai simte nimeni..., ce dreacu.."
Florin sufla adanc. Trase din tigara cu pofta.
"Le ai la tine, da? Ne-ajung?"
"Ajung, cum sa n-ajunga, ii cat pentru o ciurda de vaci."

Vasile, vlajgan la vreo treizeci de ani, fost detinut, usor trecut cu vederea de cei ce stiau despre asta. Se aciuase bine pe la Rosia Montana, luase femeie instarita, da' nu lepadase vechile obiceiuri nelegiuite. Strangea avere din droguri usoare si prin calatoriile lui Florin reusea sa-si asigure si consumul si distributia. Cum drumul cu trenul din Slovenia pana in Italia era de aproape 10 ore si oamenii urmau sa se ascunda in vagoanele de marfa, serpasii aveau in plan sa-i adoarma. Unii stiau, altii nu. Vorba le era ca-i ajuta sa treaca peste frigul de -18 grade.

"Cand ajungem la Rajka ii adormim."

"Nu, mai bine dupa Bratislava, ce zici? Ca sa nu stea adormiti atata, or ingheta naibii..." zice Florin." Ca de-acolo o luam direct spre Lubliana. Avem tren inspre Milano, si de-acolo ii lasam la Roma, fiecare cu mama lui, ca-s satul. Imi ajunge, si tot aia e, ca in cateva saptamani, ne pierdem serviciul..."

In hohoteala lor, padurea din apropiere pleca ramuri de brazi in imbratisarea celor plecati de-acasa. Nu i-a putut lua atunci din valtoarea nedreptatii ce li se pregatea. S-au suit in motoare inca un drum pana la trecerea frontierei Ungaria cu Slovacia, la Rajka. De-aici si pana in Bratislava e vreo jumatate de ceas.

Trecerea unei noi vami a scos la iveala din nou panica. Figurile incercanate asemanau cainilor pierduti de stapan, disperati si indurerati de groaza nestiutului.

Alte uniforme, fete la fel de incruntate, sfidare la fel de mare. Militarism exagerat, precautie pentru o mana de lucratori. Florin parea ca stie care-i randul, grohaiala unui grasan in cizme lucioase ridica bariera.

Pornit-au "neobservati" pana la Bratislava.

III. Dunarea Slovaciei poarta pacatul inselaciunii pana la noi

Bratislava-i patrunsa de apele Dunarii la fel ca Budapesta ori Viena, si m-as incumeta sa-i dau si ei bucata de farmec meritata. Vera si ceilalti camarazi de trecere n-aveau rand sa vada nimic din vagoanele de marfa infierate. Vasile si Florin le-o impartit zeama calda tuturor, cu gust de amara inselaciune.

Fata-si cauta insulina in sacuiet si folosi tratamentul ascunsa de privirea celor curiosi. Tot drumul nu a scos o vorba. Mai nimeni nu povestea nimic, nici de cei ramasi acasa si nici de cele ce va sa vie. Plecarea nu era nici demna, nici fericita. Nevoia ii arunca departe de copii si soti, parinti si prieteni de-o viata. Ce viata! Cei mai multi nici nu aveau la cine mere, Vera era o norocoasa in vartejul noros al emigrarii.

Au pornit dintr-o zona aurita, data saraciei precum Ghana si alte regiuni din cercul vicios al paradoxurilor. Oamenii de-acolo o lucrat in mina inca de pe la 130 de dupa Hristos, mai dinainte sa vie romanii si sa-i numeasca Alburnus Maior. O scos aur pana n-o mai fost chip, vreme de 2000 de ani, cand sclavi, cand liberi, cand pe razboi cu habsburgi sau sovietici, si cand pe pace. Dalta aducea la suprfata aur de 24 de karate de la malurile râurilor la şteampuri şi mai apoi la cianură, intr-o Rosie Montana defavorizata, care n-a mai creat si alte locuri de munca. Ca cele din exploatarea aurului ramas ar ajuge pentru o generatie si la capat de drum ar astepta copii saraciti de-o viziune pe termen scurt.

Un var de departe, Mihai a lu' Ionu Petru Dotii, devenit Mike prin America, venise de vreo doi ani sa fie amu, pe-acasa, pe la neamuri. Il manase nelinistea, lui ii era tare bine prin state, avea acte, si-ar fi vrut sa-si mai vada locurile inainte sa decida sa steie pentru totdeauna departe de Rosia si Romania.

Multa vreme dupa plecarea sa definitiva, ca asa s-au petrecut lucrurile, povestea lumea-n sat de ce-a lasat Mihai in urma. Cica ar fi vazut el undeva prin Brazilia la un moment dat, un sat frumos, traditional, devenit geoparc. Ca n-ar fi nici pe jumate atata de mandru si de bogat in cultura si greutate istorica, da' o transformat zona in turism sustenabil, atragand mii de vizitatori. Si cum nu s-ar bucura satenii sa primeasca oaspeti si sa-i poarte prin galerii ori prin siturile arheologice, cu insemnatate daco-ramoana. La Quadrilatero Feriferro UNESCO a declarat zona de-o importata cultural istorica nemasurata. Si-apoi e forfota mare in jurul artizanilor ce-si arata maiestria cautarii de aur si vizitele in muzeele deschise ce dezvaluie o lume pierduta.

Povestea Mihai ca acolo oamenii is ocupati sa zambeasca-n poza si sa dea de mancare celor infometati de  retete traditionale, vechi de sute de ani. Ca-i ingramadeala la vestigii. "Du-te, du-te, n-a hi nimnica..." se amarau babele sub corn de naframa. "Cine sa le faca? Daca Mihai o stiut, di ce n-o facut el, ce s-o dus 'napoi? Aici ne-a manca blestemu' aurului pa tati! Tate suntem ca biata Fefeleaga...Auzi-t-ai? Orice canadieni vreu sa vie sa scoata cu otrava aurul din munte! Doamne, iarta-ma, da ce-or face cu noi? Ca noi ne-om duce-n groapa, tu Saveta, da' coptii aiestia? Ce-or face dupa ce-or lua tat auru' de-acolo? Cat, ca nu-i pa veci si-acela. Si pa cand or arde si-or ingropa si ruinele cele istorice, n-a mai hi nimnica. Da nimnica...S-or duce de cata noi si coptii aiestia, si bine fac...aicea nu-i de stat, ca-s nebuni.."

Ionut al Verei ii povestise ca la Roma o platit 12 euro sa vada niste pietre amarate de pe vremea romanilor. "Da, mai Ionut, de Roma stie toata lumea asta, de noi cine stie? Tu nu vezi ca de multe ori nu ne putem trimite copiii la scoala din cauza drumurilor? Si de-ar afla Europa toata de vestigii, cum ajunge Europa la noi?"

Ce-i drept, nu-i pacat, Mihai incercase un soi de proiect european inainte sa mearga inapoi dezamagit. Da' nu s-o-nteles defel cine anume avea acces la banii aceia si n-o mers idea nici un milimetru. S-o dus de unde o vinit si-n ziua de azi promoveaza produse americane, ca cele romanesti n-au meritat sa treaca Atlanticul sa lupte pentru ele.

O moleseala placuta le-o luat oasele deja din Bratislava si unii o prins a atipi somn adanc pana la Liubliana, capitala Sloveniei. Vasile si Florin nu-i scapau din ochi, trecand cu ei de-amu si pana-n veci inselaciunea mincinoasa.

Vera tremura adormita-n colt de vagon, pe paie si carpe. In delirul somnului lasa pe cei de mult plecati sa patrunda destinu-i pecetluit. Ionut i-a povestit o data c-a auzit de-un invatat roman prin Italia ce preda istorie-n scoli si formaca stia cate ceva si de daci. Vera visa adesea la misterele romane inca nedescoperite la Alburnus Maior, ticluind diverse inceputuri despre nasterea poporului roman din Dacia romana. Ar vrea sa-l cunoasca pe acel profesor, sa-i spuie ce-a vazut cu ochii ei acasa, la Rosia, sa afle de ce nu-i patrimoniu protejat, asa ca multe altele? "Ionut, as vrea sa-l intreb, daca la Roma ar afla aur pentru urmatorii 20 de ani, ar darama Columna Aureliana?"

Dar ea n-avea sa mai deschida ochii. De sub suvita parului de codana tanara curgea lacrima ultima, catre Zamolxe, chematoare a dalbului de pribeag. Era pana alba, pe nori negri, dinaintea zorilor de ziua ce nu se mai vedeau, era cu roua-n picioare si ceata-n spinare dinaintea Zanei Batrane, inganand incetisor cantec catre moarte:

Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi sa nu pripiti, / Sa ne navaliti, / Pînâ si-o gati, / Dalbul de pribeag, / Un car carator, / Doi boi tragatori, / Ca e calator, / Dintr-o lume-ntr-alta, / Dintr-o tara-ntr-alta, / Din tara cu dor, / In cea fara dor, / Din tara cu mila, / În cea fara mila, / -

Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi sàa nu pripiti, / Sa ne navaliti, / Pînâ si-o gati, / Dalbul de pribeag, / Noua ravasele, / Arse-n cornurele, / Ca să le trimeată / Pe la nemurele, / Să vinâ si ele, / Să vadă ce jele. /

Bradule, bradule, / Cin’ ti-a poruncit, / De mi-ai coborît, / De la loc pietros, / La loc mlăstinos, / De la loc cu piatră, / Aicea la apă ? / Mi’ mi-a poruncit, / Cine-a pribegit, / Că i-am trebuit, / Vara de umbrit, / Iarna de scutit. / La mine-a mînat, / Doi voinici din sat, / Cu păul lăsat, / Cu capul legat, / Cu rouă pe fată, / Cu ceata pe brate, / Cu berde la brîu, / Cu colaci de grîu, / Cu securi pe mînà, / Merinde de o lună, / Eu dacă stiam, / Nu mai răsăream; / Eu de-as fi stiut, / N-as mai fi crescut. /

Si ei au plecat, / Din vărsat de zori, / De la cîntâtori, / Si ei au umblat, / Văile cu fagii, / Si muntii cu brazii, / Pînâ m-au găsit, / Bradul cel pocit, / Pe min’m-au ales, / Pe izvoare reci, / Pe ierburi întregi; / Pe cracă uscată, / De moarte lăsată. / Ei cînd au venit, / Jos au hodinit, / Au îngenunchîat, / De-amîndoi genunchi / Si s’au închinat; /

Iarăs-au sculat, / Cu securi-au dat, / Jos m-au doborît, / M-au pus la pămînt, / Si ei că m-au luat / Tot din munti în munti, / Prîn brăduti mărunti, / Tot din văi în văi, / Prin brazi măruntei, / Dar ei nu m-au luat, / Ca pe alte lemne, / Că ei m-au luat / Cu cetina-n vale, / Sà le fiu de jale; / Cu poale lăsate, / A jale de moarte. / Eu dacă stiam, / Nu mai răsăream ; /

Eu de-as fi stiut, / N’as mai fi crescut. / Cînd m-au doborit / Tare m-au mintit, / C-au zis cà m-or pune, / Zînă la fîntînă, / Călători să-mi vină; / Si-au zis că m-or pune / Tàlpoaie de casă, / Să mă sindrilească, / Cu sindrilă trasă / Ei insa m-o pus, / În mijloc de cimp, / La cap de voinic, / Cîinii sâ-i aud, / Cum latră pustiu, / Si urla muntii / Si să mai aud, / Cocosii cîntînd, / Muieri jeluind, / Si preoti cetind; /

Ridică, ridică, / Gene la sprîncene, / Buze subtirele, / Să grăesti cu ele, / Cearcă, dragă, cearcă, / Cearcă de grăieste, / De le multumeste, / La strin, la vecin, / Cui a făcut bine / De-a venit la tine, / Că ei si-au lăsat / Hodina de noapte / Si lucrul de ziuă, / Eu nu pot, nu pot, / Nu pot să grăiesc, / Să le multumesc, / Multumi-le-ar Domnul, / Că eu nu li-s omul. /

Eri de dimineată / Mi s-a pus o ceată, / Ceată la fereastrà, / Si-o corboaică neagră, / Pe sus învolbînd, / Din aripi plesnind, / Pe min’m-a plesnit, / Ochi a-mpănjenit, / Fata mi-a smolit, / Buze mi-a lipit. / Nu pot să grăiesc, / Să le multumesc. / Multumi-le-ar Domnul, / Că el mi-a dat somnul; / Multumi-le-ar Sfintul, / Că el mi-o luat gîndul. /

Scoală, Ionut, scoală, / Cu ochii priveste, / Cu mîna primeste, / Că noi am venit, / Că am auzit, / Că esti călător, / Cu roua-n picioare, / Pe cea cale lungă, / Lungă, fără umbră. / Si noi ne rugăm / Cu rugare mare, / Cu strigare tare, / Seama tu să-ti iei, / Seama drumului, / Si să nu-mi apuci, / Către mîna stîngă, / Că-i calea nătîngă, / Cu bivoli arată, / Cu pini semănată, / Si-s tot mese strînse, / Si cu făclii stinse, /

Dar tu să-mi apuci / Câtre mîna dreaptă, / Că-i calea curatà, / Cu boi albi arată, / Cu grîu semănată, / Si-s tot mese-ntinse / Si făclii aprinse. / Nainte să mergi, / Să nu te sfiesti, / Dacă mi-ei vedea / Răchită-npupită, / Nu este răchită, / Ci e Maica sfîntă. / Nainte să mergi, / Să nu te sfiesti, / Dacă ii vedea / Un pom înflorit, / Este Domnul sfînt. / Nainte să mergi, / Să nu te sfiesti, / Dacă-ai auzi / Cocosii cîntînd, / Nu-s cocosi cîntînd, / Ci-s îngeri strigînd. /

Mîna-n sîn sa bagi, / Sovoane să tragi, / Să le dăruiesti, / Vama să plătesti. / Si ti-or mai iesi / Tot trei fete mari. / Mîna-n sîn să bagi, / Chiti de flori să tragi, / Să le dăruiesti, / Vama să plătesti. / Seara v-a-nsera, / Gazdă n-ai avea / Si-ti va mai iesi / Vidra înainte, / Ca să te spăimînte, / Să nu te spăimînti, / De soră s-o prinzi, / Că vidra mai stie / Seama apelor / Si-a vadurilor, / Si ea mi te-a trece, / Ca să nu te-nece, / Si mi tea purta, / La izvoare reci, / Să te răcoresti / Pe mîini pîna-n coate / De fiori de moarte. /

Si-ti va mai iesi / Lupul înainte, / Ca să te spăimînte. / Să nu te spăimînti, / Frate bun să-l prinzi, / Că lupul mai stie /Seama codrilor / Si-a potecilor. / Si el te va scoate / La drumul de plai, / La un fecior de crai, / Să te ducă-n rai, / C-acolo-i de trai; În dealul cu jocul, / C-acolo ti-e locul ; / ’n cîmpul cu bujorul, / C-acolo ti-e dorul. / Si-acolo la vale, / Este-o casă mare, / Cu feresti la soare, / Usa-n drumul mare, / Strasina rotată, / Strînge lumea toată/ Si-ti vor mai iesi, / Tineri si bătrîni, / Tot cete de fete, / Pîlcuri de neveste. / Să te uiti prin ei, / C-or fi si de-ai mei. /

Ei cînd te-or vedea, / Bine le-o părea / Si te-or întreba : / Datu-le-am ceva ? / Bine să le spui, / Că noi le-am trimes / Lumini din stupini / Si flori din grădini ; / Si iar să le spui, / Anume la toti, / Că noi i-asteptăm / Tot la zile mari, / Ziua de Joimari, / Cu ulcele noi, / Cu strachini cu lapte, / Si cu turte calde; / Cu pahare pline, / Cum le pare bine ; / Cu haine spălate, / La soare uscate, / Cu lacrimi udate. /

La gură de vale / E o ceartă mare. / Cine se certa ? / Soarele cu moartea. / Soarele zicea / Că el e mai mare, / Că el cînd răsare, / El îmi încălzeste / Cîte cîmpuri lungi, / Cîte văi adînci. / Moartea că-mi zicea / Că ea e mai mare / Că ea mi se duce / Pe la bîlciuri mari / Si ea îsi alege / Voinici pe clipici. / Fete pe panglici; / Voinici tinerei / De care-i place ei; / Fete tinerele, / Să plîngă cu jele. /

Scoală, Ionut, scoală, / Scoală-te-n picioare, / Te uită la vale, / Vezi ce-a tăbărît; / Un cal mohorît / Cu tolul cernit, / Cu scări de argint. / Chinga-i poleită, / Seaua e boltită, / Frîu de mătasă, / Să te ia de-acasă / Pe unde-a bătut, / Rea jale-a făcut. / Roagă-mi-te roagă / De sapte zidari, / Sapte mesteri mari, / Zidul să-l zidească / Si tie să-ti lase / Sapte ferăstrui, / Sapte zăbrelui. / Pe una să-ti vină / Colac si lumină ; / Pe una să-ti vină / Izvorel de apă, / Dorul de la tată; / Pe una să-ti vină / Spicul grîului / Cu tot rodul lui; / Pe una să-ti vină / Buciumel de vie / Cu tot rodul lui; / Pe una să-ti vină / Raza soarelui / Cu căldura lui ; / Pe una să-ti vină / Vîntul cu răcoarea, / Să te răcoresti, / Să nu putrezesti. /

Intr-al cinsprezecelea ceas de somn fortat de puterea drogurilor, calatorii au aflat-o pe Vera invinetita de racoarea lumii de dincolo. O inlemnit tati, numa' urletele de disperarea ale femeilor i-au scos din sarite pe Vasile si Florin care pregateau scoborarea-n gara din urma.

"-Sa nu v-aud, am fo laolalta, raspundem. A vazut careva ceva, vreti pa mana politiei ori vreti  a mere mai 'nainte?", spumega Vasile.
Cate unu isi stergea lacrima nevanduta diavolului si facandu-si semnu crucii paseau pe pamant italian, lasand in vagon trup neinsufletit de codana. In urma ei au lasat campurile inflorite de papadii dimprejurul troitei lui Hristos si-au trecut dincolo de pod, catre putregaiuri si nemesturi periculoase. Nu l-au mai vazut pe Dumnezeu asa cum il stiau din tanara pruncie.

Vreo cativa aveau sa-l intalneasca in flacari la Judecata de Apoi.

Florin trase suba pe el, ca era tare frig, si-si conduse pe-ascuns ceata la iesirea din gara. Si cand nu i-a mai vazut, Vasile impinse cu talpa cizmelor pe Vera, pe sine. Stranse resturile de mancare intr-o punga de plastic pe care-o arunca langa trupul descoperit si-si vazu de drumul emigrarii.

Din ziua iesirii din Rai, doi parinti nemangaiati asteapta sa le intre pe poarta minunea vietii lor, bucuroasa de-ntoarcere. I-au dat drumul, scoborand-o Pamantului, intr-o alba rochie de mireasa si flori la capatai, banuti sa plateasca vama si rugaciune s-o suie Dumnezeu la El................




 

Codruta-Liliana Filip