A avut amabilitatea să răspundă intrebărilor RomBel domnul profesor Dan Dascălu Radu de la şcoala « Dumitru Almaş » din comuna Negreşti, judeţul Neamţ.

Bună ziua, domnule Profesor şi vă mulţumim că aţi acceptat să acordaţi, în exclusivitate, un interviu pentru RomBel – comunitatea virtuală a românilor din Belgia!

RomBel – Aţi devenit cunoscut comunităţii românilor din Belgia – RomBel ca urmare a fotografiei publicată de dumneavoastră pe reţeaua socială Facebook, fotografie in care sunteţi alături de caţiva copii de la şcoala « Dumitru Almaş » din comuna Negreşti, judeţul Neamţ. Spuneţi-ne, vă rog, cateva cuvinte despre cariera dumneavoastră de profesor, despre şcoala la care activaţi şi, desigur, istoria acestei fotografii cu copiii şi cu mingiile sparte!

Prof. Dan Dascălu Radu – Bună ziua. Eu vă mulţumesc pentru onoarea de a-mi solicita acest interviu, fapt care m-a luat prin surprindere. Aceasta datorită faptului că sunt o persoană absolut obişnuită şi nu înţeleg de ce tocmai eu ? Ştiţi cum se spune de obicei : nu credeam să mi se întâmple tocmai mie ! Personal, am un deosebit respect pentru cei din RomBel şi, ca atare, am să încerc să-mi înving emoţiile inerente, gândindu-mă, cu oarecare teamă, la câţi oameni deosebiţi vor citi, probabil, răspunsurile la întrebările solicitate.

Sunt profesor de educaţie fizică din anul 1973, când am terminat facultatea la Iaşi. Din 1974 sunt titular la Şcoala Gimnazială « Dumitru Almaş » Negreşti, judeţul Neamţ. Încă din liceu (Petru Rareş) am început să practic schiul alpin, la Şcoala Sportivă, sub îndrumarea a doi profesori absolut deosebiţi, Vladimir Laşcu şi Dumitru Terbescu. Am ajuns, astfel, să colind pârtiile înzăpezite din Braşov, Predeal, Sinaia. Am concurat pe vestita Pârtia Lupului, pe Sulinar, pe Valea lui Carp, în Kanzel, pe Suhard (Lacu Roşu), la Vatra Dornei. Am schiat apoi şi student fiind, tot prin aceste zone. Cea mai mare performanţă a fost un loc III-IV la Campionatele Naţionale, în 1969, la egalitate cu un sportiv din Sinaia, la coborâre, pe temuta Pârtie a Lupului. Am câştigat, în acelaşi an de graţie, Cupa Ziarului Ceahlăul la slalom, desfăşurată pe pârtia din Parcul Cozla, împotriva unor sportivi din Predeal, Sinaia, Braşov. Ca profesor, mai apoi, am obţinut un loc III, cu echipa judeţului Neamţ, la Cupa Tineretului, faza naţională (1975), desfăşurată la Păltiniş, Sibiu. Toate astea m-au făcut să îndrăgesc munţii (Retezat, Apuseni, Rarău, Ceahlău), pe care i-am străbătut ulterior vara, în vacanţe.


La şcoala din Negreşti, unde am venit cu mare entuziasm în 1974, am încercat să fac tot ce se putea face, ca profesor, la acea vârstă (24 ani). Am participat cu copiii la competiţii de fotbal, schi alpin, trânte, handbal, cros, tenis de masă, ciclism, orientare turistică, majorete, dansuri moderne. Am organizat pentru ei tabere de corturi ani la rând, inclusiv pe superbul şi măreţul nostru uriaş, Ceahlăul. Au mers cu vaporaşul pe lacul de la Bicaz, au cântat la focuri de tabără, au făcut drumeţii pe jos sau ciclocros. Printre cele mai importante rezultate obţinute cu elevii, se numără un titlu de campion naţional la ciclism, un loc II la majorete, faza pe zona Moldova, precum şi mai multe locuri I-III la campionatele judeţene de tenis de masă, ciclism, cros. Nu mai vorbesc de numeroase locuri I la Faza judeţeană a Festivalului formaţiilor artistice şcolare la dansuri populare, moderne, teatru şcolar, pictură, revista şcolii. Dar cireaşa de pe tort, cum se zice, a fost câştigarea locului I în cadrul proiectul « Objectif Roumanie » (ciclism) de către elevii şcolii noastre, în faţa unor şcoli şi licee de renume din Piatra Neamţ, materializată prin câştigarea unei plachete superbe, semnată de către însuşi preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, dar şi a unei excursii cu opt copii, în Hexagon. Astfel, ţăranii din Negreşti au avut posibilitatea să vadă, printre altele, Salzburg, Davos, Lutzern, Valea Loarei, Domul din Milano, Veneţia, Geneva, sau să-şi încânte privirea cu Alpii, la Innsbruck sau Grenoble. L-au cunoscut chiar pe celebrul Michel Rougert, iniţiatorul proiectului « Paris-Pekin a velo », din care a făcut parte subproiectul amintit, « Objectif Roumanie » şi pe care l-am câştigat noi, ţăranii din Negreşti, repet asta cu deosebită mândrie!

Trebuie să menţionez că, atunci când am poposit în această şcoală, exista un teren de pământ pentru fotbal şi handbal. L-am amenajat cu elevii (nivelare, şanţuri pentru drenaj, acoperire cu zgură, porţi metalice), iar pe un teren alăturat am amenajat un teren pentru volei (nivelat, stâlpi metalici, fileu), inclusiv o groapă cu nisip pentru sărituri. Pentru a nu plictisi, am să mă rezum la faptul că terenurile au rămas la fel şi după 40 de ani. Ba, jumătate din cel amenajat pentru fotbal a dispărut, suprafaţa respectivă fiind alocată construirii unei grădiniţe care zace neterminată de şase ani.

În plus, au fost scoase porţile de metal care ulterior au şi dispărut, la fel ca nisipul din groapă, deşi a fost completat mereu fără succes... Materiale sportive, pe timpuri, primeam anual direct de la ISJ. După Revoluţie am mai primit câte ceva cu fonduri de la primărie, apoi s-a mers pe ideea căutării de sponsori. În ultimii ani am primit ceva materiale dintr-o donaţie (saltele gimnastică, cercuri, mingi plastic, discuri plastic, corzi gimnastică, palete tenis, rachete badminton) şi... vestitele mingi de fotbal mult-dorite de copii, primite de la RomBel. În rest, s-au procurat anul trecut, din banii şcolii, şase mingi de handbal şi o minge de fotbal cu fonduri jumătate din banii şcolii, jumătate din banii elevilor şi ai profesorului.

Referitor la întrebarea despre şcoala la care activez, cât şi despre poza cu acele mingi sparte, am să vă răspund în ordine:

1. Şcoala are o frumoasă tradiţie în zonă şi un binemeritat prestigiu printre şcolile din jur şi nu numai. Avem copii absolut deosebiţi şi mă refer aici atât la cei de acum, cât şi la cei care au plecat din şcoala noastră şi care au ajuns absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ de stat, curs de zi, în centre universitare importante ca Bucureşti, Iaşi, Cluj;

2. Exasperat că nu reuşesc să fac rost de o minge de fotbal măcar, sau de fonduri ceva mai consistente pentru achiziţionarea uneia care să ţină măcar un an, dar şi ca urmare a popularităţii acestui Facebook, am ales şi varianta cu pozele în care plângem mai mulţi, cu o lumânare în mână, făcând veşnica pomenire a mingilor defuncte. Nici nu bănuiam că acea poză va avea impact asupra românilor de afară, respectiv celor din RomBel, iar cei de aici se vor face că nu ştiu nimic, nu au auzit nimic. Căci despre alte lucruri, imediat se aude. Cam asta e povestea, în mare, un pic prea lungă, dar adevărată, a unui cadru didactic care profesează în mediul rural în anul 2014. Un amănunt curios : activitatea şcolii este apreciată mai mult de către cei din afară decât de localnici, dintre care unii, ajunşi pe funcţii înalte...

RomBel – Urmare acestei fotografii comunitatea RomBel s-a mobilizat si am reusit sa trimitem cateva mingi si alte echipamente sportive la scoala din Negresti. Cum au fost acestea primite de catre copiii scolii ? Cum le veti utiliza?



Prof. Dan Dascălu Radu – Trebuie să vă spun că, în chiar ziua când am dus mingile la şcoală, deşi aveam şi alte ore decât cele de sport (dirigenţie, desen sau franceză, pe care le mai am în catedră), nu s-a făcut decât... sport ! Nici fetele nu au vrut să stea în clasă, pe teren desfăşurându-se competiţii acerbe la fotbal, volei, baschet, badminton...  Nici nu am avut curajul de a-i opri şi a-i trimite în bănci. Îmi asumam un risc mult prea mare ! A fost « Ziua claselor deschise », dacă pot spune aşa, în care nici cu jordia nu i-am fi putut băga în clase pe neastâmpăraţi ! Cum voi utiliza mingile ? Având în vedere că astfel de « minuni » nu primim zilnic, se va utiliza o minge de fotbal şi una de volei, restul fiind puse la păstrare pentru zile negre. Cât despre mingea de baschet, sper ca până la vacanţă să confecţionez un panou, la care să-i învăţ pe elevi să arunce, măcar. De jucat nu se pune problema, acest joc necesitând un teren relativ dur şi fără denivelări, ceea ce nu există şi nici posibilităţi pentru viitor nu se întrevăd.

RomBel – Cum vă înţelegeţi cu copiii ? Ce metode utilizaţi pentru a-i atrage spre a face mişcare ? Îi mai respectă ei pe profesori acum, când toţi afirmă că democraţia a fost prost înţeleasă ? Mai are nota la purtare vreo importanţă pentru elevi?

Prof. Dan Dascălu Radu – O, aici aş putea scrie un roman ! De mic copil am urât frica. Mă temeam, cum zicea cineva, să-mi fie frică. M-am jurat atunci că, dacă voi creşte mare, am să lupt pentru ca cei din jurul meu să-şi învingă teama. Şi sper că am reuşit. Cu elevii mei, cel puţin. Am realizat, în timp, că cea mai bună metodă de pedepsire a unuia mai nărăvaş este ironia. De o « castană » peste cap nu prea se tem, dar dacă sunt luaţi peste picior, se schimbă povestea...



Spre mişcare îi atrag folosind metoda exemplului personal, care aproape că nu dă greş. Am învăţat asta de la foştii mei dascăli, cărora le port un deosebit respect. Ştiţi cum e, când te obligă sau te îndeamnă cineva să faci un lucru, eşti tentat să faci nazuri. Când acelaşi cineva vezi că aleargă, sare, face anumite exerciţii sau bate o minge cu plăcere, eşti tentat să-l imiţi. Dar mai sunt şi alte motivaţii : intrarea în contact (la competiţii) cu oameni noi, cu locuri noi, obţinerea unor diplome, a unor premii, evidenţierea în careu sau chiar simpla laudă. Vă povestesc o întâmplare pe scurt : cu ani în urmă, suplineam un coleg la catedra de schi din oraş. Copiii erau de clasele III-IV. Era o zi cu ninsoare şi vânt puternic, asociate cu un frig pătrunzător. Am rezistat şi eu şi prichindeii două ore, cu stoicism. A doua zi mă întâlnesc cu tatăl unui copil care îmi spune : « Domnule profesor, mi-a zis băiatul că acum au un profesor curios care, chiar şi atunci când fac rău, le zice că fac bine ! » Ce să-i răspund ? Pe aşa o vreme câinoasă, să urci cu schiurile în spate în mod repetat, mijloace mecanice neexistând, ca apoi să-l mai critici pe ţânc cum că merge rău, mi se părea total nepotrivit. Copilul a ajuns ulterior sportiv de performanţă, chiar dacă atunci « făcea rău ».

Referitor la respectul faţă de profesor. O, da ! Dacă ştii cum să te porţi cu copiii, chiar şi cu cei mai mari, dacă îi respecţi, te cobori la nivelul lor, îi înţelegi sau, şi mai important, ţi-i faci prieteni şi nu-i dezamăgeşti niciodată, te bucuri cu siguranţă de respectul lor. Din păcate, mulţi profesori, indiferent de vârstă, îi privesc de sus, cu superioritate, unii îi şi jignesc sau le mai şi scapă câte una. Mai apoi, chiar dacă încearcă să « dreagă busuiocul », e mult mai dificil. Copilul stă ca un arici, neîncrezător în amabilitatea pe care o afişează cadrul didactic respectiv. Personal, nu am probleme de acest gen şi mă bucur de respectul elevilor mei, chiar şi după ce-i sancţionez pentru o abatere, prin metoda de care aminteam : ironia sau luatul peste picior. La purtare nu mai ţin minte de când am scăzut o notă la elevii cărora le sunt diriginte. Iar dacă am făcut-o, asta doar ca urmare a absenţelor nemotivate, sau la cererea expresă a unui profesor cu concepţii diferite de ale mele. Respectul, după părerea mea, se câştigă. Nu poate fi nici impus, nici pretins sau revendicat. Cel puţin elevilor. La fotbal, prin tribune, e altceva. Cât despre nota la purtare, doar pe cei buni interesează, care oricum sunt disciplinaţi. Celorlalţi nu le pasă. Ori 10, ori 7, tot aia e. Dar aşa e legea, trebuie note, de aceea e rubrică în catalog.

RomBel – Cum priviţi, din perspectiva dumneavoastră, situatia invatamantului din Romania in aceasta perioada?

Prof. Dan Dascălu Radu – M-aş referi doar la specialitatea mea, unde trăiesc cu iluzia că mă pricep cât de cât. În mediul rural nu prea întrevăd perspective încurajatoare. La nivel de declaraţii, totul pare promiţător. La noi, de bază e seva, cum glumesc mereu, cu un gust amar. Adică : « Se va... ». Se va face teren, se va face sală de sport modernă, se va construi, se va da, se va procura ş.a.m.d. Realitatea e cu totul alta. Explicaţia e simplă : cine are nevoie de un tineret sănătos, viguros, călit, sigur pe sine şi destupat la minte? Mai ales când este alimentat cu chimicale şi tot felul de sucuri atrăgătoare, dar dăunătoare pentru organism ? Cui îi pasă de sănătatea lor ? Peste tot se vorbeşte doar de proiecte frumoase, de importanţa calculatorului, de competiţii pe proiecte scrise ş.a. Când e vorba de investit în acest tineret pentru sport, pentru mişcare, nu sunt fonduri. E criză. Trebuie căutaţi sponsori. Sponsorii pe care i-am putea găsi în zonă, abia supravieţuiesc. Cei mari, care ar avea de unde (Microsoft, Toyota, Nokia sau Nike !...), nici nu au auzit de Negreşti. Aşa că nu-mi rămâne decât să mă bucur de acest sponsor neaşteptat (RomBel), căruia îi mulţumesc şi pe această cale, dar mai ales pentru faptul că anul viitor voi ieşi la pensie...

RomBel – Sunteti sprijinit in activitatea dumneavoastra de catre administratia locala, de catre Inspectoratul Scolar?

Prof. Dan Dascălu Radu – Da. Inspectoratul şcolar ne trimte periodic calendarul activităţilor sportive şi informări despre activităţile ce se vor desfăşura în perioada următoare şi la care trebuie să participăm. Administraţia locală ne oferă mijlocul de transport şi un corn, o ciocolată, un suc pentru participanţi. De baza materială (teren, sală, panouri baschet, porţi, pistă, groapă etc.), cât şi de materialele necesare cu care să se pregătească elevii (echipament, mingi, palete, biciclete etc), am mai zis : « Se va... ». De multe ori, diplomele pe la concursuri şi le plătesc copiii, iar pentru premii... se caută sponsori. Dar cu toate aceste neajunsuri, copiii îşi văd de treabă. Trebuie să subliniez că avem copii deosebiţi : inteligenţi, talentaţi, cu simţul umorului şi, nu în ultimul rând, cu mult bun simţ. Sunt convins că peste ani mă voi uita la ei, mari fiind, dintr-un nor, peste umărul marelui Dumitru Almaş şi ne vom bucura împreună, poate chiar ciocnind un păhărel de agheazmă, la ceea ce am lăsat în urmă, pe măsura importanţei fiecăruia.

RomBel – Sunteti aproape de pensionare….. ce v-ati dori pentru Scoala « Dumitru Almas » din Negresti, scoala la care ati predat 40 de ani?

Prof. Dan Dascălu Radu – Îmi doresc nişte lucruri utopice. Îmi doresc un teren drept, pentru mini-fotbal şi handbal, cu porţi şi plase şi cu o suprafaţă decentă, măcar. Îmi doresc un teren identic, pentru baschet, cu panouri şi coşuri. N-ar fi rău şi unul de volei, spaţiu ar fi. Îmi doresc un gard împrejmuitor înalt, ca să nu mai fugărească vecinii pe cel care sare tiptil să recupereze mingea nărăvaşă ce se ascunde printre păpuşoii sau fasolea acestora. Îmi mai doresc o sală de sport de măcar 10mX15m şi înaltă de măcar 3m, încălzită, cu o capră de gimnastică, o trambulină, două coşuri de baschet şi mingi de tot felul. Măcar câte una la doi copii. Nici un vestiar încălzit nu ar strica. Şi măcar o chiuvetă cu apă. Chiar şi rece, că ai noştri sunt căliţi... În rest, şcolii nu ştiu ce să-i urez. Să-şi păstreze măcar prestigiul câştigat cu multă muncă de unele cadre cu suflet, de-a lungul timpului şi să facă cinste ilustrului nume pe care îl poartă, acela al marelui istoric Dumitru Almaş. Să ne zâmbească mulţumit de acolo, de sus, de după un nor, că nu-l facem de ruşine...

Le-aş ura elevilor actuali, cât şi celor care vor veni, să nu se descurajeze, să urmeze exemplul celor care au trecut prin această instituţie prestigioasă, zic eu, care au devenit oameni mari, importanţi, care au dus faima localităţii noastre. Marele nostru înaintaş, scriitorul Dumitru Almaş, nu a avut, la urma urmei, nici sală, nici teren, nici coşuri şi nici capră. Ba, capră poate că a avut, ca şi Creangă. Şi uite-i pe amândoi ce mari au ajuns!

RomBel – De ce credeţi că are nevoie România în această perioadă? Ce poate oferi României diaspora din Belgia si din alte tari europene?

Prof. Dan Dascălu Radu – E o întrebare dificilă. România are nevoie, după umila mea părere, de oameni de caracter care există, din fericire, suficient de mulţi, dar care să iasă din starea de, nu ştiu, lehamite, letargie, resemnare... Mă uit cu admiraţie la maestrul Mircea Diaconu, care se luptă cu tenacitate. Nu cred că o face decât, mai mult, pentru a da un exemplu şi celorlalţi ca el. Am văzut o replică a altui mare actor, maestrul Horaţiu Mălăele, care zicea că avem un trecut de, mă scuzaţi, dar citez aproximativ, c...t, un prezent de c...t, dar bine că nu avem un viitor. Un individ, nu are importanţă numele, a sărit ca ars, fâcând un comentariu zeflemitor. Ori nu a înţeles despre ce era vorba, ori o făcea cu răutate. Eu, unul, am înţeles că am avut un trecut urât după război, avem un prezent oarecum similar după Revoluţie, dar despre viitor consider că maestrul ne îndemna să încercăm, dacă simţim că nu se prefigurează perspective, de a ne implica, de a ne preocupa, de a ne lupta, dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noştri. Dacă cei din RomBel s-au implicat în a dona materiale la o şcoală cvasinecunoscută, fără să urmărească vreun scop, dacă am sări fiecare în ajutorul altora aflaţi la ananghie, urmându-le exemplul, dacă am fi mai buni şi mai sinceri cu aproapele, lumea ar fi altfel. Probabil că doar un lider, măcar cât o zecime din Mahatma Gandhi sau Nelson Mandela, dacă ar apărea printre românii noştri dezamăgiţi, lucrurile s-ar schimba. E nevoie, cu alte cuvinte, de cineva capabil, cu dragoste de ţară şi popor, care să ne redea încrederea. A fost un astfel de om, Corneliu Coposu, dar a apărut prea devreme, cred eu. Acum, la două decenii după Revoluţie, dacă ar fi apărut, sunt convins că lumea, sătulă de minciuni şi promisiuni neonorate, l-ar fi urmat cu mare încredere. Cine ştie ? Poate Mircea Diaconu ?...
Diaspora din Belgia sau din alte ţări oferă destule românilor de acasă. Se vede cu ochiul liber : seriozitate, verticalitate, bun simţ, respect, educaţie. Referitor la cea din urmă, asta lipseşte cel mai mult la mulţi dintre noi: educaţia. Pe toate planurile : morală, intelectuală, civică, estetică, politică, socială, ecologică ş.a.m.d. Abia când vom avea aşa ceva, abia atunci vom avea ceva speranţe.

Cum este privită educaţia acum ? Se poate observa după investiţiile făcute în şcoli şi în retribuţia cadrelor didactice. Dar, din păcate, micii şi grătarul, şpriţul, manelele, telenovelele, manipularea pe toate căile sunt tot atâtea beţe, mai mult sau mai puţin introduse cu intenţie, printre spiţele de la roţile educaţiei, ale civilizaţiei, ale bunului simţ până la urmă.  Mai e de aşteptat, pentru cei care mai au timp. Poate vor prinde o schimbare spre normalitate cei mai tineri, în care ne punem speranţa. Speranţă care, săraca de ea, e condamnată la nemurire...

RomBel – Ce ne puteti spune despre comuna Negresti si locuitorii sai? Ce obiective turistice aveti in zona?

Prof. Dan Dascălu Radu – Comuna noastră este deosebit de frumoasă, dar asta se datorează naturii. Sau, dacă vreţi, bunului Dumnezeu. Locuitorii sunt, în general, în vârstă. Sunt oameni simpli, cu frică de Dumnezeu şi înzestraţi cu mult bun simţ. De aceea nu realizează când sunt amăgiţi, minţiţi, manipulaţi. Tinerii de perspectivă au cam părăsit ţinutul, s-au stabilit pe alte meleaguri. Alţii au plecat peste hotare. Dar îi simt alături, tânjesc după meleagurile pe care au copilărit, ar vrea ca şi în satul lor de baştină să existe, pentru bătrânii şi copiii lăsaţi în bătătură, uliţe asfaltate, apă curentă, locuri de joacă pentru cei mici, un club pentru cei în vârstă, un bec la stâlpul de la poartă. Din păcate, mereu e criză. Nu sunt fonduri.

Despre biectivele turistice, doar Casa Memorială « Dumitru Almaş », care nu e amenajată la standardele necesare, dar există. Superbele mănăstiri Horaiţa şi Horăicioara sunt în comuna Crăcăoani, nu le putem revendica. Nu putem zice că sunt ale noastre. Dar sunt aici, aproape de noi şi mulţi turişti trec prin Negreşti în drum spre ele. Mai există un Parc Activ, lângă pădurea de la Neculcea, un colţ de rai. Şi acolo vin turişti, mai ales copii şi tineri care se întorc, după « aventuri periculoase », deosebit de încântaţi Din păcate, drumul de acces este cu gropi, cu praf, cu bolovani. Am mai amintit motivul : e criză.

RomBel – Un mesaj de final pentru cititorii Rombel?

Prof. Dan Dascălu Radu – Cititorii RomBel trebuie să ştie că noi suntem foarte mândri de comuna noastră, de meleagurile noastre, de copiii noştri, de şcoala noastră, de oamenii de aici. La fel cum românii se mândresc cu ţara lor, indiferent unde se află. Nu ne putem mândri cu cei care ar trebui să ne mândrim, adică cei care se îngrijesc de destinele comunităţii şi ale locuitorilor ei şi care ar trebui să se implice mai mult în dezvoltarea zonei. Nu vrem zgârie-nori, metrou, aeroport sau eoliene. Dar nişte uliţe asfaltate, inclusiv accesul spre Casa Memorială « Dumitru Almaş » (pe acelaşi drum cu Parcul Activ), o apă curentă, un loc amenajat pentru copii unde să facă mişcare, un bec la stâlp, o minge, astea nu sunt pretenţii exagerate în 2014. Promisiunile vin periodic, când se apropie alegerile. Apoi, totul este uitat. Dar cititorii Rombel trebuie să mai ştie că avem aerul curat, mâncăm, încă, aproape ecologic. Prin grădini şi livezi ne cântă mierla, cucul, pupăza, privighetoarea. Chiar şi graurii, în această perioadă, cântă minunat. Prin curţi dăm de arici, şopârle, ne vizitează vulpea, nevăstuica, iepurii, veveriţa, berzele. Chiar şi căprioara. Pe mistreţi trebuie să-i fugăreşti, că se dau la recoltele oamenilor. Toate astea sunt în realitate, nu sunt virtuale, ceea ce înseamnă că poluarea din marile zone civilizate nu prea ne-a atins încă. Şi sperăm să o mai ţinem aşa încă 100 de ani, măcar.

Cititorilor RomBel, cei care vor avea răbdarea să ajungă cu lecturarea până aici, având în vedere că puţini sunt cei care citesc un interviu cam stufos al unui ilustru anonim, le doresc să aibe încredere că într-o zi va răsări soarele şi pe meleagurile noastre. Îi rugăm să creadă că există totuşi, pe-aici, pe-acasă, destui români de bună credinţă care se preocupă de viitorul copiilor, al comunităţii, al ţării noastre dragi. Într-o bună zi va veni şi timpul lor. Îi mai asigurăm că vom face tot ce ne stă în putere pentru a auzi doar lucruri frumoase despre noi, din acest colţ neînsemnat pe harta României. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Le doresc tuturor cititorilor RomBel multă sănătate, încredere şi împliniri pe toate planurile şi îmi cer scuze : mă aşteaptă neastâmpăraţii să le dau mingile primite chiar de la dânşii...

Vă mulţumim, vă dorim succes, sănătate şi îndeplinirea tuturor dorinţelor dumneavoastră « utopice »!

Şi eu vă mulţumesc!

Pentru RomBel, Cornel Radu-Loghin
Negresti/Bruxelles - 15 mai 2014