Ȋmi amintesc că aveam vreo 9 ani atunci când mi-am spus că într-o zi voi deveni “profă” de engleză. Mi-am văzut visul cu ochii şi chiar l-am trăit vreme de 4 ani până în ziua în care a trebuit să fac o alegere importantă: cariera sau suflet. Am ales sufletul. El m-a purtat spre Belgia, pe 21 iunie 2004.

Vreme de un an m-am luptat cu demoni, vizibili şi invizibili în noua mea « patrie ». Cu toate că eram iubită şi aceasta ar fi trebuit să fie aventura vieţii mele, primul an printre străini, fără mama, fără prieteni, fără nimic « al meu » într-o lume care nu vorbeşte limba ta, care serveşte prânzul la ora 12 fix – pentru că aşa se face, nu pentru că ţi-e foame – care se crispează când aude cuvântul « român », anul 2004 rămâne marcat de o adâncă şi hidoasă depresie. Ȋi sunt recunoscătoare soţului meu că nu a cedat psihic torturii emoţionale la care îl supuneam.

Ȋmi amintesc că sosisem de vreo 3 săptămâni pe meleaguri belgiene şi că m-am prezentat la un birou de Interim (birou de intermediere temporară pe piaţa muncii) din inima Bruxelles-ului. Eram pregătită să mă avânt în necunoscut, cu nişte aripi mari de vultur larg deschise. M-am prezentat mândră în engleză şi le-am spus : « Vreau să muncesc ! » Doamna de la ghişeu a ridicat într-un final ochii spre mine şi m-a întrebat pe un ton plictisit : « Vorbeşti flamanda ? Să mai treci pe-aici când o s-o ştii ». Vorba ceea, m-am dus cal, am venit măgar. Flamandă? Păcatele mele, abia ce mă dumirisem şi eu în cele 3 săptămâni de şedere că în Belgia există 3 limbi naţionale, iar flamanda sigur nu era în topul preferinţelor mele.

Au urmat câteva luni de plânsete, de regret că  lăsasem în urmă o viaţă care se construia de la sine în Baia (Mare) mea. Am fost dintotdeauna un om social, iar lipsa contactelor umane mă sfărâma din interior. Zilele păreau pe-atunci să aibă vreo 36 de ore şi nu 24.

Declicul s-a produs când am zărit din întâmplare un anunţ lipit cu scotch pe un geam la intrarea în Galeria Toison d’Or din Bruxelles: cursuri intensive  de franceză şi flamandă:  diferite posibilităţi de formare. Mi se luminaseră orizonturile ! Am văzut cu ochii minţii lumina de la capătul tunelului. M-am înscris fără să ezit. Am urmat o succesiune  de module la CPAB mai întâi în franceză şi apoi în flamandă. Le rămân recunoscătoare profesorilor care mi-au redat aripile (Christine, Lydie şi Sigmund). Mă socotisem eu pe atunci că aveam nevoie de vreo 2 ani de investiţii serioase în mine, în limbi, să-mi ridic valoarea profesională personală  înainte să pot să dau iama pe faimoasa piaţă a muncii. Ȋmi amintesc oftatul de disperare după un curs de limbă când m-am trântit pe canapeaua din sufragerie dintr-un apartament din Anderlecht şi mi-am spus printre dinţi : « Ȋntr-o zi am să ajung să vorbesc afurisita asta de limbă cel puţin pe jumătate din cât vorbesc franceza ! »

Am înşirat apoi mici succesuri : primul job la aeroport (în 2008) ca agent check-in şi gate agent fiindcă o prietenă bună mă convinsese că sunt în stare să aplic. Eu nu mai credeam în mine suficient ca să ies singură la magazin.  Aveam cunoştinţe de limbă suficiente, dar erau toate erau  îngrămădite undeva într-un colţ de creier, la întuneric.

Mi-am iubit serviciul, cu trup şi suflet şi i-am dedicat zile şi nopţi, weekenduri şi vacanţe şi trăiam bucuriile şi tristeţile pasagerilor de câte ori le pregăteam biletele de îmbarcare. După trei ani şi trei copii – da, între timp devenisem mamă pentru a 3-a oară – a trebuit să-mi iau « la revedere » şi să privesc spre viitor. Acumulasem o experienţă valoroasă şi simţeam că puteam mai mult.

Am devenit office manager într-o firmă internaţională, apoi asistent HR, apoi manager administrativ şi manager de proiect HR întro firmă indiană, apoi manager HR, ofiţer de capital uman – în domeniul telecom. Erau etape esenţiale în dezvoltarea mea şi cărămizile de la temelia carierei mele în Belgia.

Ȋn tot acest timp însă tânjeam după oameni. Aveam o familie superbă, o existenţă bogată, câţiva prieteni dragi, aleşi pe sprânceană, pe care mi-i făcusem în Belgia, români cu suflet darnic, cu inima în palme - un grup de « praline belgiene » delicioase, savuroase, care anul acesta împlineşte oficial 10 ani de existenţă. Profesional mă simţeam trunchiată : aveam o diplomă universitară, nerecunoscută la vremea aceea, un dor de oameni şi atât de multe de împărtăşit.

Anul de graţie 2008 aducea cu sine recunoaşterea cetăţeniei belgiene, intrarea mea în rândul « ălor mai belgieni dintre belgieni ». Ȋmi închipuiam că aveam să simt o diferenţă considerabilă în viaţa de zi cu zi. Aş ! Cu tot cu paşaport belgian, fără viză de America, am fost reţinută în aeroport în New York, în 2009, “pentru discuţii de clarificare” fiindcă ţara de origine menţiona în paşaport România.

Ȋn 2011 mi s-a oferit posibilitatea să lucrez întrun centru de copii cu probleme psihice, emoţionale şi de comportament în Flandra, în flamandă deci. Am înţeles atunci că oricât de mari îmi păreau propriile probleme, eram o fericită ! Nu am rezistat să privesc durerea în ochii acelor copii la fiecare sfârşit de săptămană ştiind că ai mei mă aşteptau acasă să îi iau în braţe. Păstrez în mine amintirea unor emoţii puternice, primare, pure.

Ȋnsă dorul meu de oameni, de oameni adevăraţi devenea din ce în ce mai mare. Priveam în jur, ascultam poveştile veneticilor ca şi mine, în Flandra, şi îmi spuneam că trăim cu toţii aceeaşi poveste a imigrantului, că nu suntem singurii şi că trebuie să existe o modalitate, într-o ţară civilizată şi cu un interes vădit pentru politica de emigrare ca Belgia, să fie îndrumaţi spre lumina de la capătul tunelului.

« Pe vremea mea » programele de integrare şi orientare socială abia veniseră pe lume, dar în 2012 traiectele de integrare profesională, socială şi educativă erau rodate, cu un aflux impresionant de oameni care treceau pragul Inburgering şi al Huis van Het Nederlands.

Când Biroul de Integrare din Leuven mi-a oferit posibilitatea de a ţine un curs de orientare socială pentru un grup de români am ştiut că Cineva, acolo Sus, mi-a ascultat ruga. De atunci şi până în ziua de azi dau cursuri de orientare socială de câte ori mi se oferă ocazia, nu numai în limba română, ci şi în franceză, flamandă sau engleză. E extraordinar să vezi evoluţia cursanţilor şi să ştii că îi inspiri spre mai bun, spre mai mult, spre mai bine. Indiferent de unde ne tragem din lumea asta mare şi rotundă, avem cu toţii dreptul să ne fie bine, să ne bucurăm de o viaţă împlinită oriunde ne-am afla pe glob. Viaţa nu e o luptă, viaţa e ! Iar cursurile de Integrare sunt o ocazie nemaipomenită să cresc împreună cu aceşti cursanţi! Există mereu ceva nou de aflat, de învăţat. Există mereu experienţe de împărtăşit din care tragem învăţăminte. « Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă », însă ai un cap pe umeri pe care să-l foloseşti, să hotărăşti ce e mai bine pentru tine, să primeşti informaţii, să le analizezi şi să păstrezi ceea ce este corect, util, folositor. Să fii convins că oricât de neagră ar fi noaptea emigrării – pentru unii – soarele răsare pe strada fiecăruia. Depinde de fiecare dintre noi şi de eforturile pe care vrem să le facem cât de lung sau scurt este drumul, dacă e o autostradă sau un drum local, prăfuit.

Am realizat destul de repede că atuul meu în aceste cursuri este tocmai parcursul meu în Belgia. Cu suişuri, cu coborâşuri, în care oamenii se regăsesc şi-şi ancorează speranţa de mai bine.  Prin ei am înţeles că misiunea mea în viaţă este să deschid drumuri, să luminez perspective, să inspir, să motivez oamenii. Nu ştiam exact cum aveam să fac asta, dar primul pas a fost să urmez un curs postgraduat de coaching şi mentorat în flamandă. (Al doilea pas, un al doilea postgraduat  în managementul resurselor umane.)

După ce s-a stins mama în Ajun de Crăciun în 2013, Dumnezeu s-o odihnească, abia atunci,  am înţeles cu adevărat că visele sunt făcute să le trăieşti până la capăt, că am o datorie faţă de cei dragi să mi le împlinesc şi să contribui la fericirea celor din jur cum pot eu mai bine.

Ȋn anii mei de strădanie lăsasem cu totul la o parte ceea ce-mi placea să fac cel mai mult pe lume : să scriu, cu excepţia unui blog în care mâzgăleam sporadic (https://welcomeworkinprogress.wordpress.com/), planurile de o a treia carte (după « Pozne cu Jmeke » şi « Cenuşa de jar ») s-au prăfuit  într-un colţ de inimă.

N-am îndrăznit să pun mâna pe o pensulă fiindcă că eram convinsă că nu am nimic de exprimat şi nici nu făcusem vreo şcoală de desen. Ȋn plus nu aveam timp ! Pentru mine, nu aveam timp ! Doar pentru toţi cei din jur.

La un an după moartea mamei, în Decembrie 2014 am organizat prima expoziţie personală de pictură: ‘’Ochiul Artistului’’, într-un cadru intim, la noi acasă. Toţi cei care au crezut în mine mi-au fost aproape. A fost omagiul meu adus mamei, cel mai fervent susţinător al expresiei mele artistice – după tata, bineînţeles, - convinsă fiind că, de Acolo de unde se află, vede toate culorile pe care le pun pe pânză cand mi se face dor de ea, culori care pentru ea deveniseră un gri tern cu lumini, umbre şi… sunete spre finalul vieţii.

Ȋn amalgamul de evenimente care se produc în viaţa unui om, când eşti adesea confruntat cu alegeri decisive, în care raţionalul primează, eu am ales să-mi urmez chemarea şi să devin coach acreditat al Academiei Inge Rock (www.ingerock.be), după o metodă de coaching proprie academiei şi care se bazează pe conceptul ‘Devii ceea ce gândeşti’. Nimeni nu se mai îndoieşte azi de efectele gândirii pozitive asupra rezultatelor pe care le obţinem în viată, indiferent de domeniul de referinţă dar puţini sunt cei care înţeleg cu adevărat cum funcţionează şi cum se antrenează gândirea pozitivă. Exact la fel cum iubitorii de sport, sau nu, se antrenează în sala de sport ca să obţină fizicul pe care şi-l doresc, exact la fel, muşchii mentali necesită un antrenament zilnic.

Simt că sunt mulţi oameni care au nevoie de această informaţie de aceea am obţinut acordul pentru traducerea în româneşte a cărţii ‘Devii ceea ce gandeşti’, în curs în momentul acesta şi care va fi disponibilă pe piaţă până la sfârşitul anului. Până atunci însă, cei interesaţi pot să se înscrie la training-urile ‘mastermind’ online, pe care le organizez în premieră începând cu luna iulie (detaliile vor fi vizibile pe pagina mea de facebook : MasterMind-100% concentrat de Gândire Pozitivă) https://www.facebook.com/events/1012777512088923/  . Ce implică aceste training-uri ? Vreme de 9 săptămâni, timp de o oră pe săptămână, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, ne vom întâlni online şi vom găsi împreună răspunsuri la întrebările de viaţă care ne frământă, păstrând ca referinţă metoda propusă de Inge Rock. Sesiunile sunt gratuite. Numărul de locuri este limitat. Singura condiţie impusă la înscriere este să vă doriţi să faceţi pasul spre o viaţă mai bună, mai împlinită, mai luminoasă, mai îmbelşugată. Angajamentul vostru timp de 9 săptămâni este un factor decisiv în parcursul vostru.

Planuri pe următorii 5 ani ? Am un ţel, să motivez cât mai mulţi oameni posibil, să-i inspir, prin cuvânt, prin culoare, prin îndrumare, să introduc metoda IngeRock în România. Tot ce pot eu, poate oricine şi infinit mai mult de atât. Daţi-vă voie să deveniţi  cine sunteţi cu adevărat

***************

Selena Ardelean este în prezent coach, trainer şi  profesor de integrare socială free-lance în colaborare cu Onthaalbureau Ingurgering Vlaams Brabant. Ȋn paralel urmează cursurile de coaching în cadrul Inge Rock Academy – Rock Team şi finalizează traducerea cărţii “Je wordt wat je denkt” de Inge Rock. Selena lansează prima sesiune de MasterMind bazată pe metoda Inge Rock pe data de 9 iulie, online.

Pentru cei atraşi de culoare, picturile de suflet ale Selenei vor putea fi admirate  în luna octombrie (data exactă va fi disponibilă în curând) în colaborare cu Ribana Mincu şi Galeria Perlézia în cadrul expoziţiei INNtER Art cu tema “Transformatie/Metamorfoză”.

Pentru detalii suplimentare , poate fi contactată prin e-mail :