Plouă. Plouă cu frunze galbene de arţar pe Rue Gabriel.
După ce am înfruntat cu stoicism ambuteiajele infernale proprii Bruxellesului, cotim la dreapta.
Clădirea Ambasadei României te întâmpină în capăt de drum. Luminile sunt aprinse în interior. O uşă mare şi grea ca de biserică se deschide în răstimpuri. Rămân cu ochii pironiţi de faţada istorică. Să tot fie vreo 7 ani de când n-am mai pus piciorul prin Consulatul României. Nici nu mi-a lipsit. Şi dacă nu as fi păstrat cetăţenia română, nu cred că aş mai fi avut vreodată neplăcerea vreunei vizite.
Am parcat de voie, de nevoie. Nu relatez nimic nou când spun că o maşină în capitala belgiană nu e un lux, ci un semn de curată nebunie. Mă întreb câtă energie pierde un om din viaţa sa încercând să găsească un spaţiu unde să-şi tragă maşina pe dreapta, în fiecare zi, în fiecare seară.
Câţiva paşi mai încolo, pe gardul ce mărgineşte clădirea ambasadei, un afiş de hârtie cu o săgeată indicând direcţia spre serviciile consulare. O urmez conştiincioasă ca pe cărarea galbenă a Dorothei. O altă uşă albă, o sonerie şi nici o reacţie. Aud cum în jurul meu se mai adună vreo câţiva nedumeriţi ca mine. « Mulţumesc, Doamne, nimeni nu e singur! »


Urmăm cu toţii un labirint într-o curte exterioară,  fără să avem habar – vorbesc în numele meu şi al soţului – unde vom ajunge.
La ora 8:50 interiorul ‘sălii principale’e deja burduşit de lume. Pe o masă, pe dreapta, într-un fel de hol de primire, formulare tipizate pentru serviciile consulare. Încerc să regăsesc modelul de care am avea noi nevoie în paginile tehnoredactate, aşezate într-o ordine…aleatorie pentru sistemul meu de referinţă.
Pe stânga, o deschidere spre ‘sala principală’. O masă centrală, scaune. În fundul sălii două ghişee luminate indicând numerele de ordine, în lucru pe ecrane cu cifre roşii. Mă dumiresc, prin deducţie că ar trebui să ‘iau un număr’ de undeva. Citisem şi pe site-ul oficial că se lucrează cu bonuri de ordine. Zăresc dosite pe după stiva de formulare tipizate două role de tichete, una verde şi una roz. Ca şi în clasa întâi, sau ca la grădiniţă, mă simt pusă în faţa unei probmele de gândire logică: « reuniţi elementele comune într-un cerc de culoare roşie şi apoi într-unul de culoare verde ».

Un domn purtând o lanieră oficială se apropie de noi şi pe un ton autoritar, ne întreabă pe cei aflaţi în imediata apropiere : « Cine a făcut asta ? Ce e cu formularele astea ? Cine le-a deranjat, să le pună înapoi ! » Îmi întorc privirea şi fac uz de stăpânirea mea ca să nu-i răspund abrupt şi dintr-o frază. Starea de disconfort, pe care o simţisem încă de la ideea că va trebui să mă prezint la consulat şi până în acel moment, ameninţa să se accentueze de la sine şi fără ajutor extern.
Acelaşi domn important ne întreabă  în ce scop ne prezentăm în consulat. Explic. Împuternicire pentru cineva din România pentru o vânzare de imobil. Scot procura întocmită cu grijă de notarul din ţară. Subiect vizibil prea complicat de vreme ce ne pofteşte să completăm cererea şi să trimitem procura prin mail, cât de repede posibil ca să fie păstrată la dosar.
La 10:20 ne prezentăm în faţa ghişeului.16 numere în 2 ore de funcţionare. Ne lămurim despre ce e vorba. Într-adevăr, va trebui să trimitem o copie a contractului de cumpărare pe e-mail, pentru verificare, să plătim 60 de Euro, cu taxa de urgenţă inclusă şi revenim, amândoi, după-amiaza să ridicăm actul autentificat, personal. Apoi ni se completează o chitanţă de mână, achităm în lichid (după cum e menţionat şi pe afişele din interioul sălii principale) – vorba soţului, poate era mai bine dacă duceam o găleată cu noi, ascultăm ultimele indicaţii şi ne retragem oftând şi suspinând cu gândul la « revenirea fiicei risipitoare ».
Fiindcă una peste alta, plimbarea noastră la Bruxelles înseamnă : sau o zi de concediu pierdută, sau o zi de concediu neplătit, sau o zi fără venituri – în cazul unui întreprinzător independent, o adevărată alergătură, un sprint de forţă, să recuperezi copiii de la şcoală, să-i cărăbăneşti după tine fiindcă nu e cine să îi ţină acasă pentru tine, din nou o porţie de stres soldată cu bube pe faţă din cauza traficului din Bruxelles la ora 4 după-amiaza, un nou episod de înjurături fiindcă nu e chip să garezi pe undeva, încă 10 minute de întârziere în programul cu publicul, încă o coadă, fără numere (‘că doar toată lumea stă să-şi ieie actele, doamnă’), copii care plâng, alţii care nu stau locului, alţii care îşi fac de lucru pe la toaletă (ai mei).
Dar cum românilor le plac lucrurile complicate, facem o coadă şi jumătate la eliberarea unui document oficial. Îl primim, apoi îl citim, apoi semnăm unul, iar copia care ne este înmânată nu se mai iscăleşte. Sperăm doar ca cei din ţară să înţeleagă, să nu fi dat banii degeaba şi să încheiem partea administrativă de la distanţă. Am pierdut o zi din viaţă îndeplinind proceduri administrative.
Noroc cu « Tartes Françoise », pe colţ, mai jos de ambasadă. Mi-am îndulcit amarul cu un rulou cu caramel şi scorţişoară, mi-am bălăcit nervii în zahăr caramelizat. Pe măsură ce înghiţeam cu poftă realizam, dureros sau nu, că tocmai trecusem, probabil, pentru ultima dată pragul consulatului românesc.  Odată cu vânzarea imobilului din ţară se încheie un capitol din viaţa mea.
Plouă cu frunze galbene de arţar pe Rue Gabriel.


articol scris de Selena Ardelean

***********************************************************

Selena Ardelean este autoarea „Vieţii in belj”, actualmente life coach, trainer, speaker; predă cursuri  de orientare socială imigranţilor în Belgia ca  freelance în colaborare cu EVA - Agentschap Inburgering en Integratie.

Ȋn paralel organizează traininguri Mastermind – “Devii ceea ce gândeşti”  în cadrul Inge Rock Academy, după cartea cu acelaşi nume pe care a tradus-o de curând în limba română, pregătește ateliere bazate pe gândirea pozitivă în cadrul Triple A Coaching (Training and Speaking).

De aceeaşi autoare : « Pozne cu Jmeke » (2001), « Cenuşă de jar » (2006)

Pentru cei atraşi de culoare, picturile  Selenei pot fi admirate in Galerie Perlezia, Kalenberg 37, 3210 Lubbeek pana pe 1 decembrie 2015