Asociatiile EuropaNova & RomBel, impreuna cu autoarea Nicoleta Beraru, va dau intalnire la lansarea cartii "Regasirea" - 12 februarie 2022, ora 18h30 la sediul EuropaNova Bruxelles- Clos du Parnasse 11E, 1050 Bruxelles (Ixelles). Discutii cu autoarea si sesiune de autografe. 

Nicoleta Beraru (n.1972) este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Din februarie 2003  trăieşte în Belgia, unde lucrează ca profesoară de limba română  (Centrul de Limbi Străine asociat Universităţii KULeuven) şi ca profesoară de integrare (Agenţia de Integrare a Guvernului Flamand). Pe lângă acestea, este traducătoare freelance (Ministerul Justiţiei din Belgia) pentru limbile română, neerlandeză şi franceză. A colaborat, de asemenea, pentru subtitrări, cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM).

Ca publicistă, a colaborat cu Ziare.com, Newsweek Romania, Revista Itaca Dublin (revista de cultura a scriitorilor din afara granitelor tarii), Catchy like a women, revista organizatiei ADR Vlaanderen (în limba neerlandeză), Opt motive. Din 2020 este editor la Revista "Timpul Belgia", ale cărei baze le-a pus.

Nicoleta Beraru a debutat editorial în 2018 cu volumul de eseuri şi povestiri pentru adulţi „Ardei iuti. Povestiri la imperfect”. În 2019 publică romanul „Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite”, care s-a aflat pe lista de preselecţii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, şi pe locul 2 la concursul literar „Distincţii Cartea Anului 2019”, Dublin.

2020: coautor – volumul colectiv de proza „diaspora ’20”.
2020: coautor – volum colectiv de proza „Nuanţe de piper şi ciocolată”.

2021: coautor – volum „Români – Români belgieni – Români europeni”

Câteva cuvinte despre Revista "Timpul Belgia"  – înfiinţare, scop, activităţi.

Mulţumesc, Carmen, pentru invitaţia de a răspunde întrebărilor tale.

Revista "Timpul Belgia" a apărut în noiembrie 2020. Este un proiect de mare anvergură, pus pe picioare de Dr. Mihai Vacariu, care, pe lângă revista tipărită de la Iaşi, a înfiinţat numeroase reviste locale în întreaga lume. În "Timpul Belgia" publică scriitori cunoscuţi din diferite ţări – de la Noua Zeelandă, Anglia, Olanda, Italia, România, … până în Belgia. Pe lângă articole şi fragmente din scrierile autorilor noştri, publicăm interviuri cu scriitori, poeţi şi promotori ai culturii, organizăm dialoguri pe diverse teme cu scriitori şi prezentări de carte. Scopul este de a face cunoscută activitatea scriitorilor şi a celor ce susţin, pe diverse căi, cultura, literatura, dar, mai ales, de a încuraja scrisul şi cititul. Deci şi autori care nu au publicat se pot regăsi în revista "Timpul Belgia".

Ai condus recent dialogul „De ce și pentru cine scriu scriitorii?” care a reunit  un grup de scriitori români din România și diaspora. Care au fost concluziile dialogului şi ce crezi tu personal ?

Aşa este. Nu a fost deloc uşor pentru că am invitat la această activitate patru scriitori foarte îndrăgiţi de cititori, din diferite ţări şi care scriu diferit: Iulian Ciocan (Republica Moldova), Corina Ozon (România), Simona Ferrante (Franţa) şi Felicia Mihali (Canada). Nu există concluzii general valabile care se desprind din acest dialog. Nici nu a fost acesta scopul dialogului, ci acela de a prezenta viziunea fiecăruia vis-à-vis de acest topic.

Ce cred eu este că scriitorii scriu în primă instanţă pentru ei înşişi. Abia după ce şi-au creat un public cu primele cărţi, scriu şi pentru acesta, deşi când schimbi tema pierzi şi câştigi alţi cititori. Importanţa criticilor nu e subestimată deloc, însă publicul e cel care te trece în rândul scriitorilor şi te face vizibil mai mult decât oricine sau orice. Deci scriitorii scriu pentru cititori. E trist, de altfel,  să fii scriitor fără cititori.

Cum se naşte o carte? Greu, uşor, de la sine, în ani, repede… Cum s-a născut romanul “Regăsirea” ? Iţi cunoşti personajele ori există şi loc de surprize? Personajele tale exista şi-n realitate? Ai adus ceva din realitatea ta (copilărie sau momentul prezent) în carte ?

O carte se poate naşte dintr-o imagine, dintr-un cuvânt, dintr-o sugestie, un fluierat, o piesă auzită la radio, o întâmplare, o emoţie, un impuls... Odată ce acestea ajung gând limpede, ai deja piatra unghiulară a cărţii. Ştii despre ce vrei să scrii. Faci un plan, te documentezi. Dar se poate întâmpla ca personajele să o ia înaintea scriitorului şi să schimbe planul , să dea un alt curs acţiunii. Atunci se naşte prima variantă a planului, apoi o altă variantă, ş.a.m.d. Se poate întâmpla ca la sfârşitul cărţii să constaţi că ţi-a ieşit altceva decât ce ţi-ai propus iniţial.

Românul Regăsirea s-a născut din dorinţa de a scrie despre prietenie. Cea care m-a convins să fac pasul a fost Susan Sarandon, una din actriţele mele preferate (care m-a impresionat mai întâi în Dead Man Walking), deşi nu ştiam încă ce poveste voi povesti. Ideea mi-a venit deci după ce am văzut filmul Stepmom, care tratează despre duşmănie şi apoi despre prietenia dintre femei. A trecut timpul şi în capul meu subiectul a început să se înfiripe. Nimic din film, în afară de temă, nu are de-a face cu ce am scris eu. În roman, am pornit de la cea mai bună prietenă din copilărie. Cu ea am trăit multe peripeţii şi acum, când ambele ne apropiem de vârsta de cincizeci de ani, depănăm la telefon amintiri şi râdem de naivităţile noastre. Am exploatat ‘cuplul’ nostru şi astfel primele câteva pagini – copilăria şi o bucăţică din adolescenţă – sunt, în linii mari, despre noi. Dar când scrii ficţiune, e slab să te limitezi la câteva întâmplări din propria viaţă. Planul meu nu era să scriu biografia unei copilării. Nicidecum. Am îngroşat deci tuşa chiar şi la partea despre copilărie. Apoi personajele şi-au luat zborul. Astfel am ajuns la Liana şi Veronica care şi-au făurit singure destinele în carte. Eu le-am oferit un cadru: o Românie sub comunism şi în zorii democraţiei, un orăşel de provincie după modelul celui în care ne-am petrecut noi anii copilăriei şi ai tinereţii, dar care iarăsi nu e oraşul natal, ci o copie, o pictură cu tuşe şi nuanţe a acestuia, spaţiile francez şi canadian.

Orice scriitor, chiar de ar scrie despre viaţa de pe Lună, pe care nu o cunoaşte, lasă frânturi din el în cărţi. Descrierea unui peisaj imaginar, lipsit de viaţă, tot o parte din sine e – e viziunea sa personală despre ceva. A căuta scriitorul în scrierea sa înseamnă a nu respecta acordul cu ficţiunea. Pâna la urmă, ce spune Salman Rushdie, autorul Versetelor satanice, este valabil şi pentru mine : «Arta romanului presupune să răspunzi lu­mii, din plin şi constant, cu imaginaţia ta şi cu per­sonalitatea ta. » Am pus în slujba prieteniei imaginaţia mea, am creat personaje care să servească felului în care eu o văd.

 Cum ai făcut trecerea prin cele 3 cărţi scrise ?

Cred că cele trei cărţi scrise de mine reprezintă faze ale vieţii mele: dorul şi nostalgia celui ce trăieşte în străinătate în Ardei iuţi, furia şi revolta emigrantului nevoit să-şi ducă zilele departe de familie şi prieteni, în romanul Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite şi împăcarea cu viaţa în Regăsirea. Cred că ceea ce va veni după, dacă va veni, se va desprinde de trăirile mele şi va urma o traiectorie independentă – e timpul.

Cum vezi comunitatea romanescă din Belgia? Unde este şi ce înseamnă pentru tine “acasă”? Care este cel mai bun lucru care ţi s-a intamplat “acasă”?

Comunitatea românească din Belgia este, după mine, o oglindire a poporului român, care pe un tărâm străin a căpătat ici-colo un alt stil de viaţă şi noi valori.

Ubi bene ibi patria – aceasta a devenit acasă pentru mine. Mă simt bine aici, în Belgia, dar mă simt bine şi cu familia şi prietenii mei, în România. Iar cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat acasă este să fi căzut la pace cu viaţa pe care am ales-o – echilibrul.

Ce putem face pentru copiii noştri, pentru a le sădi în suflet dragostea pentru cultura şi tradiţiile româneşti şi de a-i creşte, în acelaşi timp, buni cetăţeni  europeni  ori ai lumii ? Cum pregătim azi lumea de mâine ?

Cred că face parte din firescul lucrurilor, din simţirea bună a vieţii, să îţi dai voie să fii cine eşti. Suntem români, europeni, belgieni. Integrarea nu presupune renunţarea la valorile tale, la tradiţiile româneşti sau la religia ta în favoarea valorilor, tradiţiilor şi religiei de aici, din Belgia. Pentru că altfel am vorbi despre asimilare. Integrarea înseamnă o bună convieţuire, o acomodare a bagajului tău cultural – tradiţii, valori, credinţă -  la cel pe care îl găseşti aici. Dacă acasă părinţii vorbesc frumos cu ai lor copii despre România, la fel de firesc este să le vorbească cu respect şi maturitate despre Belgia, despre realităţile de aici, pe alocuri diferite de realitaţile din ţara noastră de origine. Nu ne obligă nimeni să ne comportăm ca nişte cameleoni, să prealuăm absolut totul de la belgieni, dar e firesc să tratăm cu respect şi consideraţie acest popor care ne-a primit pe pământul său. Religia ta nu o exclude pe cea a vecinului tău, după cum nici naţionalitatea vecinului tău nu exclude originea ta românească. Aceasta, cred eu, este calea prin care educaţia copiilor noştri nu poate să dea greş: pot trăi în pace ca români, cu dragoste pentru limba şi tradiţiile părinţilor lor, dar şi cu respect pentru democraţia belgiană şi pentru oamenii de aici.

Poţi trăi din scris ? Ce mai citeşte scriitoarea Nicoleta Beraru ?

Puţini scriitori trăiesc din scris – un exemplu este Orhan Pamuk, scriitor turc, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (2006). Mai e un scriitor olandez de origine iraniană care scrie foarte bine - Kader Abdolah - despre care ştiu că trăia din scris şi care, am citit într-o revistă, era foarte mândru că din salariul său de scriitor a putut să schimbe tâmplăria casei fiicei sale. Eu nu trăiesc din scris. Traiul mi-l asigur prin muncile mele - sunt profesoară şi traducătoare. De aici îmi vine pâinea.

Despre lecturile mele : aşa cum se poate citi printre rânduri, îmi plac Salman Rushdie, Orhan Pamuk, Umberto Eco, Kader Abdolah, Philippe Claudel (mai ales Le rapport de Brodeck, Les âmes grises şi La petite fille de Monsieur Linh), Liliana Lazar, Gogol, Cehov, Dostoievski, ... Din literatura română o citesc cu drag pe Doina Ruşti, Simona Tănăsescu, Iulian Ciocan, Marin Mălaicu Hondrari, Tatiana Ţîbuleac, … Literatura română este foarte bună şi, cu cât citesc mai mulţi autori români, cu atât vreau să o descopăr şi mai mult, pentru că, venind în Belgia, am citit în primii ani mai mult literatură universală.

Care e relaţia ta cu scrisul ? Ce ai pierdut, ce ai câştigat ? Care e « povestea » şi culoarea scriiturii tale ?

Cred că scriu ca să înţeleg lumea, iar din lume fac parte şi eu. Este cea mai sinceră modalitate care îţi aduce cunoaştere de sine. Te obligă sa te vezi fix cum eşti. Apoi, tu decizi ce faci cu tine: repari, ţii sub control – cum te raportezi la ceilalţi ?  

Ce am pierdut ? Am pierdut un timp în care raporturile cu oamenii erau mai simple. Am mai pierdut nişte ore pe care le-aş fi putut petrece mai vioi, dar după care nu-mi pare rău. Am câştigat oameni noi şi mai multă  cumpătare. Culoarea scriiturii mele ? Nu m-am gândit niciodată la o culoare, dar cred că e culoarea vieţii – uneori în tonuri luminoase, alteori sumbră, cu multe nuanţe.

Mulțumesc Nicoleta și succes! 

    Interviu realizat de Carmen Solomie