Multumim Adina ca ai acceptat sa scrii cate ceva din intamplarile ultimului an pentru www.rombel.com

Imi este destul de greu sa iti pun aceste intrebari si sunt convins ca nici pentru tine nu va fi usor sa raspunzi…..

Ce poti sa ne spui depre perioada scursa din momentul in care ai mers la concertul din clubul Colectiv (30 octombrie 2015) si pana in momentul in care ai ajuns in Belgia (7 noiembrie 2015) ?

Imi amintesc zi de zi, aproape fiecare moment din seara accidentului....am cateva goluri, deoarece am lesinat cel putin de 3 ori...era o atmosfera foarte frumoasa, oamenii se simteau bine, se distrau, dansau alaturi de prieteni, nu s-ar fi gandit nimeni, nici macar o clipa la ceea ce avea sa urmeze.

Din spitalul din Bucuresti nu imi mai amintesc aproape nimic.

Am fost tranferata aici, la Spitalul Militar Reine Astrid pe data de 07.11.2015, insa am fost in coma aproximativ o luna de la accident.

Care a fost prima ta impresie / amintire / interactiune cu Belgia?

Cand am deschis ochii prima oara dupa o luna, am vazut-o pe mama in dreapta mea si pe Oliver (anestezistul meu) in stanga....

Am fost foarte norocoasa sa ajung aici si sa am alaturi de mine medici, asistenti si infirmieri care au fost oameni, in adevaratul sens al cuvantului. Oameni veseli, simpatici, care incercau, de fiecare data cand intrau in camera, sa ma faca sa rad, sa uit ce simt... le sunt recunoscatoare!

Cum au fost primele zile/saptamani in Belgia?  Cine a fost alaturi de tine?

Primele mele saptamani aici au fost foarte dificile pentru ca nu puteam vorbi, nu puteam manca si nici macar nu puteam merge. Am reusit usor usor sa reinvat sa fac toate aceste lucruri pe care le uitasem in timp ce am dormit prea mult.

Mama mea mi-a fost alaturi inca din prima seara, zi de zi.. si inca imi este alaturi. Nu stiu ce m-as fi facut daca nu era ea.

Cum ai perceput, de acolo din spital, comunitatea romaneasca din Belgia?

Am fost foarte placut surprinsa de fiecare data cand venea cineva sa ma viziteze, chiar daca nu ii cunosteam. Imi povestea mama mea ca mereu veneau cate 2-3 romani sa vada ce facem. Este foarte frumos sa fim uniti si nu mi-a venit sa cred cat de mare a fost mobilizarea pentru noi aici, in Belgia. Multumim tuturor pentru tot! Si pentru acea vorba buna.

E vreun moment deosebit pe care ti-l amintesti legat de interactiunea cu romanii din Belgia?

Da! De sarbatori..inainte de Craciun cand au venit cu mic, cu mare, sa ne cante colinde in sala de asteptare de la parterul spitalului... a fost foarte emotionant.

Trecand peste imensa suferinta fizica si psihica ce crezi totusi ca ti-a adus bun acest an scurs de la tragedia de la Colectiv?

Singurul lucru bun ce mi s-a intamplat dupa aceasta tragedie, este ca mi-a fost dat sa cunosc oameni minunati, insa din pacate, nimic nu egaleaza in vreun fel ce am pierdut acolo, incepand de la prieteni pana la propria viata......


Adina este inca internata la spitalul din Bruxelles si are in fata un sir lung de operatii.......




Pentru ROMBEL

Cornel Radu-Loghin

3 octombrie 2016

Am avut  de curand privilegiul, cu ocazia evenimentului organizat de asociatia Agora for Life, sa fiu, pentru cateva zile, in preajma unuia dintre martirii neamului nostru : domnul profesor si scriitor Marcel Petrisor.

Pe domnul profesor l-am intalnit prima data acum multi ani, in casa unei matusi, cand eram inca eleva de liceu. Tin minte cum statea pe un fotoliu si fuma pipa. Pe vremea  aceea nu realizam ce icoana am in fata : unul dintre cei putini care a reusit sa iasa teafar la minte si la trup, din calvarul temnitelor comuniste destinate detinutilor politici.

Mi-a fost dat sa-l reintalnesc, vara trecuta, cand imi incoltise in minte gandul organizarii unui eveniment dedicat patimilor detinutilor politici. Lucrurile s-au asezat asa de armonios, incat am avut ocazia sa ajung la dansul acasa si sa pot sta de vorba cu domnia sa. Atunci i-am propus sa fie invitatul nostru la Bruxelles. Dupa ce m-a descusut in legatura cu activitatile organizatiei noastre ( « Ecologisti, hm ! Nu prea ati facut mare branza voi ! » ) a ramas ca , de principiu, va veni la evenimentul nostru. M-a cucerit felul dansului de a fi, franchetea, felul in care te privea si vedea drept in strafundul sufletului tau. Si mi-am dorit mult sa facem o Sezatoare in care sa ne impartaseasca cate ceva din imensa-i cuprindere.

Si asa s-a nascut Sezatoarea pentru suflet, la care, in afara de domnul profesor, am mai invitat un prieten drag, pe violonistul Tudor Andrei, de la Viena si pe Ligia Despina Craciunescu, cea care picteaza  icoane si biserici, stabilita de cativa ani in Belgia.

Sunt o gurmanda, mare amatoare de bunataturi si rafinamente culinare. De preferinta romanesti, dar nu ma dau in laturi de la o branza buna, cu un vin rosu savuros, de-ti lasa urme de fruct fermentat pe cerul gurii, cu un colt de bagheta alba, pufoasa, care-si faramita coaja intre degete pofticioase.
Branza mi-a fost prezentata ca o delicatesa in tara berii belgiene, ca fiind o specialitate imposibil de ratat si care in combinatia potrivita cu vinul frantuzesc si strugurele grecesc devine fel principal sublimat de gustare.  Aceeasi branza reuneste oameni in sala de petreceri a scolii unde invata cei trei muschetari ai mei, o data pe an, in noiembrie, cu veselie, voiosie si bucuria degustarii conviviale. De 7 ani de cand stim ca se organizeaza « seara vinului si a branzei » la Vilvoorde am ratat doar vreo doua adunari.
Acum o vom rata pe a treia. M-am lins deci pe bot de delicii gastronomice, fiindca vedeti voi… pentru securitatea noastra, a celor care locuim in Vilvoorde, in plina alerta terorista nivel 3 nu se face sa ne reunim si sa sarbatorim tocmai acea libertate de spirit, de gandire, de asociere pe care eram  atat de fericiti s-o practicam acum cateva zile. Si asta ca urmare a faptului ca cineva, intr-un colt de lume, cu inima neagra si colcaind de nimicnicie a decis pentru noi, cetateni ai unei lumi democratice si moderne, cu respect pentru cel de langa noi, cu drag de om, ca nu mai avem nici un drept sa ne bucuram de drepturi si care ne-a transformat in eventuale tinte vii intr-o campanie macabra de starpire a valorilor umane.

Interviu acordat comunitatii RomBel de Mihaela Popescu si Daria Pîrvu, fondatoarele asociatiei ''Agora for Life''.

RomBel: Buna Mihaela si Daria. Multumesc ca ati accceptat sa acordati acest interviu comunitatii RomBel.
Va rugam sa ne spuneti pentru inceput cine se afla in spatele asociatiei voastre,  si, de ce ''Agora for Life'' ?

Mihaela Popescu: Suntem doua persoane profund preocupate de directia in care se indreapta societatea in care traim, de situatia in care se afla tara noastra, care traiesc la maximum abaterile de la democratie care au loc in Romania, si care nu pot sa fie doar spectatori si incearca, prin vocile lor, sa apere interesele societatii civile. Ceea ce a declansat procesul implicarii noastre a fost  “Legea privind unele masuri aferente exploatarii minereurilor auro-argintifere din perimetrul Rosia Montana”, propunere legislativa lansata la sfarsitul lui august 2013 si care a declansat ceea ce a fost numita ulterior « toamna romanesca ».

Plouă. Plouă cu frunze galbene de arţar pe Rue Gabriel.
După ce am înfruntat cu stoicism ambuteiajele infernale proprii Bruxellesului, cotim la dreapta.
Clădirea Ambasadei României te întâmpină în capăt de drum. Luminile sunt aprinse în interior. O uşă mare şi grea ca de biserică se deschide în răstimpuri. Rămân cu ochii pironiţi de faţada istorică. Să tot fie vreo 7 ani de când n-am mai pus piciorul prin Consulatul României. Nici nu mi-a lipsit. Şi dacă nu as fi păstrat cetăţenia română, nu cred că aş mai fi avut vreodată neplăcerea vreunei vizite.
Am parcat de voie, de nevoie. Nu relatez nimic nou când spun că o maşină în capitala belgiană nu e un lux, ci un semn de curată nebunie. Mă întreb câtă energie pierde un om din viaţa sa încercând să găsească un spaţiu unde să-şi tragă maşina pe dreapta, în fiecare zi, în fiecare seară.
Câţiva paşi mai încolo, pe gardul ce mărgineşte clădirea ambasadei, un afiş de hârtie cu o săgeată indicând direcţia spre serviciile consulare. O urmez conştiincioasă ca pe cărarea galbenă a Dorothei. O altă uşă albă, o sonerie şi nici o reacţie. Aud cum în jurul meu se mai adună vreo câţiva nedumeriţi ca mine. « Mulţumesc, Doamne, nimeni nu e singur! »


Invitata de astazi a interviurilor RomBel este Roxana Grosu, fondatoarea “Handmade Concept By Roxana”.

RomBel – Te-am intalnit la mai multe evenimente ale comunitatii romanesti din Belgia….. Cum percepi comunitatea românească din Belgia? Crezi că noi, românii putem avea o comunitate unită, o comunitate exemplu pentru cei din jur? Sau este o utopie?

Roxana Grosu - Da, este adevarat. Am continuat sa-mi prezint creatiile si in Belgia, spun acest lucru deoarece si in Romania am participat la diverse targuri dar cu alt gen de creatii (la croset) pe care le realizam impreuna cu mama mea, si ea fiind o mare iubitoare de frumos, de handmade.

Fiind de numai un an de zile aici in Belgia, tot ce pot sa spun e ca noi romanii suntem uniti si aici prin dorul de tara si de traditii, dor ce ne aduce impreuna destul de des. Sunt evenimente romanesti bine organizate care ne fac sa mai uitam de dorul de casa...

“Îmi doresc să fiu fericit!”
Foarte frumos, îmi spun la auzul acestei exclamaţii.
« Şi cum arată fericirea ? Cu ce se aseamănă ? Descrie-mi-o, să mă bucur împreună cu tine de fericirea ta ! »
Mă privi o secundă, lăsă ochii în pământ şi îmi şopti încurcat : « Nu ştiu… Cred că e… »

Fericirea este :
o cacofonie de claxoane pe arterele supraîncărcate ale capitalei Europei, când camioane bulgăreşti îşi croiesc drum printre benzile demarcate, trei deodată, ca să poată s-o ia la stânga ; când un motociclist temerar face slalom între maşinile congestionate de-a lungul şoselei ; când un taxi negru, fioros bolid împotmolit, cu avariile ticăind, îţi taie faţa şi-ţi face un semn obscen în oglinda retrovizoare fiindcă ai avut nesimţirea să îţi cumperi o maşină break şi nu un Smart şi deci nu are suficient loc să iasă pe banda de urgenţă şi din pricina ta va întârzia la aeroport ; când te uiţi la ceas şi pufăi a disperare că ai să ratezi din nou la şedinţa, când înjuri cu patos echipa care a planificat faimoasa reuniune fără să ia în considerare traficul la ore de vârf, când primeşti un telefon de la şcoală că ‘cel mic’ a căzut şi şi-a spart buza, ; când n-o poţi lua nici înainte, dar nici înapoi ; când pui frână cu disperare tocmai când sperai să se fi degajat traseul ; când cel din spate îţi face nervos semn cu faza lungă cât eşti de netot, cu întrebarea întipărită pe buze : « cin’ ţi-a mai dat şi ţie carnetu’ ?! » ; când baţi darabana nervos în volan, bei o gură din cafeaua pregătită cu grijă dinainte de purgatoriul dimineţii.