Interviu cu Dan Luca, EurActiv Bruxelles

Joi, 24 Aprilie 2008 09:14 administrator
Imprimare

Dan Luca este doctor in Relatii Internationale si Studii Europene al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, fondator al fundatiei Casa Europei la Cluj si al Clubului „România-UE” Bruxelles, consultant activ in coordonarea de proiecte de integrare si expert in problematica comunitara. Astazi,  Director General al DL International, companie specializata in European Affaires si Director de Comunicare al grupului de media european EurActiv...


 

 

1.       Care sunt resorturile din spatele unui parcurs academic si profesional atat de coerent si precis? A fost vorba despre oportunităţi sau viziunea necesităţii unui sistem de suport  în contextul integrării în angrenajul comunitar european?
În 1993 mi-am început activitatea pe axul România–Bruxelles, încercând încă de atunci să creez mecanisme de relaţionare între România şi structura comunitară. Între 1993 şi 1997 am reuşit implementarea conceptului de Asociaţie a Studenţilor Europeni (AEGEE) la Cluj, iar apoi între 1997 şi 1999, ales fiind în Biroul Executiv European al asociaţie de la Bruxelles, am implicat tot mai mulţi români în mecanismul capitalei europene, chiar dacă, doar la nivel studenţesc.
În 1996 am înfiinţat asociaţia “Casa Europei” la Cluj-Napoca, iar în 2000, ca membru în echipa unui proiect PHARE, am ajutat la implementarea unei reţele de centre de studii europene în România, sub umbrela Institutului European din România.
Din 2001 am revenit la Bruxelles, fiind implicat în proiecte precum dezvoltarea conceptului de presă a afacerilor europene – EurActiv şi lansarea EurActiv România.  În 2003 am înfiinţat Clubul românilor din Bruxelles-ul european.
Din punct de vedere educaţional, am urmat în paralel fascicole de educaţie formală (master, doctorat, iar acum predau cursuri academice în 3 centre universitare europene), educaţie non-formală (experienţa dobândită în stucturi neguvernamentale precum AEGEE, “Casa Europei” sau Clubul “România-UE” Bruxelles) şi educaţie informală (prin implicarea în proiectele de consultanţă sau media).
Până acum au fost 16 ani de activitate în care mi-am asumat responsabilitatea de a propune proiecte reale, de a găsi persoane care doresc implicarea în astfel de iniţiative şi de a forma echipe solide de implementare.

2.     Cum a apărut organizatia Casa Europei şi care a fost impactul proiectelor pe care le-a coordonat? Care au fost răspunsul şi implicarea comunităţii clujene şi influenţa finală asupra factorilor de decizie de la Bruxelles?
 
Trăim o perioadă dinamică în care asociaţii neguvernamentale se înfiinţează la tot pasul, însă prea puţine structuri ale societăţii civile româneşti reuşesc să desfăşoare cu adevărat o activitate consistentă, remarcată de cetăţeni. „Casa Europei” a rezistat de 13 ani la Cluj, a implicat sute de persoane în activităţile sale, iar numele, adevărata marcă a Clujului, este prezent în minţile clujenilor, fie că ei se află în Cluj, Bucureşti sau Bruxelles. Cu o structură flexibilă, adaptată secolului XXI, „Casa Europei” rulează majoritatea acţiunilor cu bugete minime, în special pentru a nu trezi invidii tipice unei societăţi în care „materialul” domină prea mult „spiritualul”.
Principalul obiectiv al organizaţiei a fost, încă de la început, realizarea unei legături reale între comunitatea locală clujeană şi Uniunea Europeană şi implicarea activă a cetăţenilor în problemele legate de integrarea României.
„Casa Europei” a jucat în această direcţie rolul „coşului”, care a reunit cele mai vizibile entităţi de pe piaţa clujeană, susceptibile de a lucra împreună, în procesul de integrare europeană, fie că făceau parte din domeniul administativ, academic, industrie, media sau ONG. Astfel, în parteneriat cu Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, Camera de Comerţ şi Industrie Cluj, Facultatea de Studii Europene Cluj-Napoca şi Adevărul de Cluj, s-a lansat încă din toamna lui 2002 proiectul „Impactul extinderii Uniunii Europene asupra Clujului”. Prezentarea finală a cercetării, precum şi dezbaterea asupra proiectului au avut loc pe 29 mai 2003, în Cluj-Napoca. Dezbaterile au implicat întreaga „Comunitate a actorilor locali”, reprezentaţi de instituţiile locale (Consiliul Local Cluj-Napoca, Prefectura Cluj), sectorul academic (Facultatea de Studii Europene, Facultatea de Ştiinţe Politice, Facultatea de Ştiinţe Economice, Institutul de Studii Internaţionale), reprezentanţii industriei locale, sectorul neguvernamental, filialele locale ale partidelor politice parlamentare, precum şi presa locală clujeană.
Impactul acestui proiect a fost imens, neaşteptat poate, având în vedere resursele financiare alocate, fără a implica tradiţionala consultanţă europeană şi fără fondurile provenite prin proiecte PHARE. „Casa Europei” s-a instalat prin acest proiect în inima multor clujeni, ajutându-ne în a propune alte proiecte consistente pe viitor. A fost foarte interesant să vedem că viitorul primar al municipiului Cluj-Napoca, deputatul de Cluj la acea dată, Emil Boc, a luat parte la dezbateri, ceea ce scoate în evidenţă, încă de atunci, rolul de „think tank local pe probleme europene” pentru „Casa Europei”.
Legatura cu România a fost o prioritate a activităţii mele de la Bruxelles. Internetul mi-a dat posibilitatea să fiu conectat la dezvoltările europene ale Românie, iar provocarea oferită de noua dimesiune – cea de a lansa un blog pe teme europene – am analizat-o mult timp. Am discutat această idee cu doamna profesoară Mihaela Lutaş şi am convenit că o exprimare liberă, utilizând tehnologia web 2.0, e indicată pentru a trimite şi noi semnale dezbaterii despre România şi Uniunea Europeană, încercând să observam şi un impact posibil pe structura locală clujeană. Blog-ul „Casei Europei“ (www.casaeuropei.blogspot.com) a prins la public. Deşi l-am lansat doar în luna septembrie 2007, am depăşit deja cifra de 10.000 de cititori ai mesajelor noastre. Sunt prezente online peste 150 de articole despre modul în care românii sunt afectati de schimbările europene contemporane.
 
3.       În ce fel de proiecte s-au materializat obiectivele Clubului România-UE în perioadele de pre-aderare şi post-aderare a României la Uniunea Europeană şi care a fost impactul, din perspectiva politicilor influenţate şi ca reacţie a cetăţenilor?
 
Iniţiativa noastă nu era doar ceva la nivelul formării unei reţele pasive de români, ci aveam încă de atunci intenţia de a deveni treptat o organizaţie care să emită idei şi proiecte pe relaţia Bruxelles – România. Pe 10 decembrie 2003 am formulat mesaje care au ajutat mult acţiunile viitoare: „Membrii Clubului au accentuat necesitatea unei informări prompte şi susţinute a publicului românesc asupra deciziilor la nivel european şi impactului asupra mediului economic şi social din România. S-a observat cu regret lipsa unei reprezentări a societăţii civile româneşti, a actorilor privaţi sau regionali pe lângă instituţiile europene”.
Nu se poate vorbi de organizaţie non-guvernamentală fără evenimente. În septembrie 2003, fiind cred printre primii care am început dezbaterea în România despre rolul racordării partidelor româneşti la realitatea doctrinelor europene, am derulat proiectul intitulat „Impactul alegerilor din Parlamentul European din 2004 asupra procesului de lărgire a UE - posibile implicaţii pentru România”.
Pornind de la rezultatele unui sondaj de opinie al Clubului, realizat în perioada 12 martie – 22 aprilie 2006, asupra imaginii României în Bruxelles, Clubul “România-UE” lansa o provocare pentru a identifica locul pe care România îl ocupa în cadrul Europei lărgite şi pentru a propune arii de acţiune de îmbunătăţire a contribuţiei României la proiectul european. Nu ne-am imaginat interesul enorm, manifestat de colegii europeni în a răspunde chestionarului despre România. Într-adevăr, România este o ţară despre care multă lume în Bruxelles auzise şi avea o opinie. Pe 28 iunie 2006 lansam oficial studiul „Amprenta României” („Footprint Romania”) printr-o dezbatere în incinta Parlamentului European, reunind o largă audienţă europeană, interesată să cunoască punctul de vedere al reprezentanţilor instituţiilor europene şi al forurilor de decizie româneşti faţă de rolul României ca stat membru UE.
 
4.       “Un curs practic despre Bruxelles-ul european”. Care sunt opţiunile de acces la nivel european, stagii, programe de schimb etc? Ce pregătire sau experienţă trebuie să aibă candidaţii şi  care sunt şansele reale de a dezvolta o carieră în domeniu?
Probabil mulţi se întrebă dacă pregătirea pe care o au le-ar permite să găsească un loc de muncă în Bruxelles-ul european. Concursurile pentru a deveni funcţionar comunitar fac deliciul presei de câteva luni, dar viaţa poate să fie însă interesantă şi lucrând în sectorul privat al capitalei Europei. Sutele de români care activează deja în acest sistem pot să confirme că dimensiunea privată a afacerilor europene nu este de neglijat.

Dar, să revenim la pregătirea necesară pentru a lucra în Bruxelles. Dacă ne referim la educaţia formală, candidatul trebuie să aibă deja o diplomă, chiar dacă aceasta este dintr-o universitate românească. Un master efectuat într-o ţară vest-europeană este de asemenea o necesitate. Studiile doctorale sunt cu două tăişuri, cu o astfel de pregătire nu iţi vor da de făcut o “muncă de jos” pentru că eşti prea calificat. Asta nu înseamnă că nu poţi să pui în valoare o astfel de distincţie academică, obţinută în România sau în altă ţară. Limbile străine sunt foarte importante. Fără limba engleză nu se poate face nimic, franceza este un punct în plus, iar dacă ai cunoştinţe de limba germană este şi mai bine. Italiana şi spaniola nu fac diferenţa, fiind mulţi italieni şi spanioli în Bruxelles.
Educaţia non-formală, obţinută prin activitatea derulată în organizaţii non-guvernamentale, partide politice sau sindicate este la mare preţ. Prea puţini studenţi din România sunt activi în mişcări asociative, iar asta e păcat. Cine vrea să-şi mărească şansele de reuşită de a lucra în structura europeana şi chiar în cea internaţională trebuie să se implice, să ştie să organizeze conferinţe şi dezbateri, să ştie să redacteze un buget şi un raport financiar, să ştie să scrie un comunicat de presă şi, în primul rând, să ştie să se mişte repede şi eficient.

Trecând la educaţia informală, dată de experienţa de lucru acumulată de-a lungul vieţii, e greu să se pretindă mult de la tineri. Nu e rău dacă ai făcut un stagiu sau ai lucrat în România câte ceva, dar toleranţa este mare în acest sector curricular. Dacă doriţi să lucraţi în Bruxelles căutaţi să înţelegeţi mai mult decât mecanismul instituţional, să vă specializaţi treptat pe anumite politici sectoriale, fie cea de mediu, energie, trasporturi, finanţe, etc. Nu dă bine dacă la un interviu nu ai habar ce reprezintă prescurtări precum WWF sau CEFIC şi soliciţi un job ca expert pe politicile de mediu.

Recomandările deschid uşi în Bruxelles, dar nu ele fac diferenţa. Dacă ai o “marfă” proastă degeaba ai o bună strategie de marketing. Nimeni nu va plăti 1.500 euro pe lună pentru ceva de care nu are nevoie. 
 
5.       Cum influenţează politicile europene procesul de migraţie si Diaspora, care sunt reglementările în acest sens? Ce obstacole întâmpină astăzi un român care doreşte să emigreze într-o ţară europeană? Dar unul care doreşte să se repatrieze?
Dacă ne referim la administraţie, aşteptările românilor din străinătate de la Statul român sunt ca acesta să vegheze ca drepturile omului şi drepturile de cetăţeni ai UE să le fie respectate de ţara adoptivă: accesul la justiţie, accesul la educaţie, accesul la asistenţă medicală şi socială, accesul la piaţa muncii sau echivalarea diplomelor şi competenţelor.
Privită din afara României infrastructura este asociată cu un dezastru. La aproape 20 de ani de la Revoluţie nu a apărut nici o autostradă adevarată, trenurile circulă tot cu 60 km/h, avioanele sunt “produse de lux”, iar blocajele urbane sunt o “normalitate’’.
Sănătatea este un punct critic al calităţii vieţii în România. Există o lipsă de transparenţă şi o serie de semne de întrebare în ce priveşte: ce asigurări există în România, ce se rambursează sau ce drepturi ai ca cetăţean român în propria ţară.
Educaţia este un subiect sensibil în diasporă. Recunoaşterea diplomelor este încă o problemă. Nu este clar cum sprijină Statul român diaspora românească în domeniul educaţiei (cursuri de limbă română?, programe de formare?). Ofertele educaţionale din România nu sunt tentante pentru românii din diasporă, iar educaţia non-formală nu este vizibilă în România.
Multe ţări au strategii clare pentru ca după pensionare cetăţenii să se repatrieze “cheltuind pensia în ţara de origine” – nu există o astfel de viziune în România. Există o lipsă de vizibilitate privind pensiile aferente anilor deja lucraţi în România – mai multă claritate în această privinţă poate contribui la recâştigarea încrederii în autorităţi.

Emigraţia în masă din ultimii 10 ani îşi arată astăzi ‘’preţul’’ scump pentru România. Bucureştiul şi alte mari oraşe trebuie să facă faţă unor imense costuri sociale şi economice. Satele depopulate din sud şi est se confruntă cu propriile lor tragedii sociale. 350.000 de copii din România au unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate.
În context larg european, migraţia are un rol pozitiv pentru ţările adoptive însă ritmul şi capacităţile de dezvoltare ale României sunt grevate de lipsa acută de forţă de muncă. România înregistrează o creştere economică rapidă şi niveluri de şomaj scăzut însă dinamica este nesustenabilă. Există probleme mari în absorbţia fondurilor structurale, ce grevează dezvoltarea de ansamblu a ţărilor din est. E probabil ca această tendinţă să afecteze în scurt timp şi România.

Dacă ne referim la elitele româneşti, decizia de revenire în România este de cele mai multe ori o combinaţie între: mediul academic, sistemul de sănătate, asigurările de pensie, oportunităţile în carieră şi familie. Pe un plan secundar, un rol în această decizie joacă: situaţia politică şi mediul de afaceri. Vasta majoritate îşi exprimă dorinţa pentru o asanare morală a clasei politice, eficientizarea birocraţiei guvernamentale şi din mediul academic, precum şi reducerea semnificativă a corupţiei.
Cred că este timpul pentru a realiza o conexiune reală între cele 25 de milioane de români. Nu trebuie să existe “frontiere” artificiale între românii care trăiesc în România şi cei care locuiesc în afara ţării. Se poate să avem pe plan românesc o adevărată reconciliere naţională.
 
6.       România intră în al treilea an ca membră a Uniunii Europene. Care sunt predicţiile pentru 2009? Ce transformări se anunţă la nivelul politicilor comunitare şi cum vor afecta ţările din Uniune? Ce se aşteapă din partea ţărilor membre?
Cel mai important punct al agendei anului 2009 este pregătirea alegerilor parlamentare din iunie, la care participă pentru prima dată toate cele 27 de state membre. Noi parlamentari europeni, iar apoi din 1 noiembrie o nouă echipă de comisari europeni.
Eu sunt adeptul motto-ului: "la probleme româneşti trebuie să avem şi soluţii date de români". E foarte importantă activitatea organizaţiilor neguvernamentale sau trimiterea de mesaje critice adresate clasei politice româneşti. Dar cred că se poate face mai mult. Pasivitatea naşte frustrări, iar angajamentul politic este necesar pentru a ajuta România. Trebuie însă găsită formula optimă pentru a implica diaspora românească în mod real în viaţa politică din România. E nevoie în Romania de etica europeană. E crucial să ştim să promovăm cu profesionalism interesele româneşti în negocierile politice ale UE.
Cineva din România m-a întrebat ce ne lipseşte nouă, ca români, pentru a ne afirma mai bine pe plan european? Suntem în Uniunea Europeană şi parcă simţim că nu este suficient, se pare că ne scapă ceva şi “poza” nu iese perfect. Suntem competitivi, dar e nevoie de o abordare pragmatică, atât la nivelul de individ, cât şi în ceea ce priveşte structura învăţământului românesc.

Oameni cu pregătire teoretica avem, poate chiar punem acccentul prea mult pe amănunte şi “chichiţe” teoretice. Încă o dată vreau să subliniez, în acest context, importanţa educaţiei non-formale în procesul cunoaşterii. Educaţia formală nu este suficientă pentru competitivitate europeană. Nu cred nici că limbile străine sunt handicapul cel mai mare pentru români. E drept, “inerţia” învăţământului comunist se mai răsfrânge încă asupra multor compatrioţi, dar sute de mii de români sunt integraţi deja în structurile europene sau internaţionale în care limba de lucru este de cele mai multe ori engleza. “Reţeaua personală” (pe cine ştim şi, în special, cine ne cunoaşte) este ceva ce trebuie să avem în vedere, dar desigur aceasta se clădeşte în timp.

Ce ne lipseşte mult este, să o numesc “arta” de a înţelege global structura europeană. Trebuie să observăm cum ne afectează acest proces la nivel de individ şi apoi cum să acţionăm sectorial. Elaborarea strategiilor sectoriale este cheia. Este necesară descrierea în doar două–trei pagini a, să zicem, politica energetică, nu să amestecăm toate politicile în materiale gigantice.  E necesar să avem o “radiografie” pentru fiecare politică sectorială a dinamicii legislative la nivel european, ce implicaţii are pentru noi, care sunt “jucătorii” de pe piaţă.
Ne mişcăm greu ca sistem românesc, dar sistemul este creat de noi, de români. E uşor să acuzăm un sistem din care facem parte, fără a analiza cum ne putem aduce noi contribuţia la schimbare. Nu există încă o adevărată delegare a responsabilităţi.
Nu luăm decizii la timp, iar apoi, sub presiunea termenelor limită, aprobăm strategii la repezeală. Mă doare să văd zeci de funcţionari din România care iţi explică situaţia având la ochi cearcăne demne de Cartea Recordurilor: “Lucrăm ca nebunii de dimineaţa şi până la orele 22, în fiecare zi şi poate şi sâmbăta. De multe ori avem impresia că ne învârtim în cerc şi nu vedem progresul.” Cred că e timpul să privim mai realist dimensiunea europeană, nu trebuie să ne sperie acest lucru, şi e nevoie “să ne mişcăm repede”. Nimeni nu are răbdare la “filozofia chibritului, tipic românească” şi puţini ne vor transmite direct acest mesaj. Mi-a plăcut expresia unui pilot de curse, Mario Andretti, care poate să fie o sugestie: “Dacă ai totul sub control, înseamnă că nu te mişti destul de rapid.”
Bruxelles, 28 ianuarie 2009.

Articol oferit de www.strada32.com, reţeaua globală a românilor din Diaspora. Comunitatea aduce elementele de referinţă în susţinerea românilor expatriaţi pentru a crea contextul în care ei se conectează, au posibilitatea de a schimba experienţe personale şi profesionale şi de a construi un sistem de suport în experienţa globală de emigrant.